Ce cuvânt minunat de frumos: seninătate!
Mai nou mi se întâmplă să explodez de fericire din lucruri mici, mici, mici, mici...mici de tot. Am plecat de la bibliotecă descrețindu-mi fruntea la gândul minunatului cuvânt pe care l-am redescoperit astăzi în cartea mult îndrăgitului meu domn etnolog. Priveam cerul, îi zâmbeam soarelui printre nori (cum m-a sfătuit Anu) și vedeam totul prin ocheanul seninătății...
„Seninătatea, chiar la oamenii cei mai desăvârșiți nu are un caracter permanent, definitiv câștigat. Este necesară o continuă stare de veghe și luptă pentru că acolo unde pare omul, apare și instigația, apare încercarea, proba. (...) Seninătatea păcii interioare, nu rod al nesimțirii, ci al înțelepciunii, în care să se răsfrângă toate darurile de tărie și bunătate, de măreție și smerenie, frumosul chip al dragostei, al rodniciei, pajiște întinsă de lumină și mireasmă, seninătatea aceasta să o cucerim.”
Am luat afișele (oare ți-am povestit că Irina a făcut un afiș colorat și tare drăgălaș pentru „Cartea cu scrisori”?) și am plecat zâmbind ca o „nebună”. Când mi-a ieșit în cale primul om cunoscut, n-am mai putut ține bucuria în mine și am sărit ca o zânatecă... de „seninătate”, nu din alt motiv. Mă entuziasmez pentru că-mi face bine. Schimb rezervă după rezervă de cerneală neagră pentru că-mi face și mai bine. Azi au început , oficial, dinozauricele, dar eu parcă sunt pe altă planetă...