Mâncătorii de cartofi

Vincent Van Gogh, Mâncătorii de cartofi [ mai multe picturi , aici ] 

...

„Luă șevaletul, vopselele, pânza și pensulele și porni în grabă spre coliba lui De Groot. Nu găsi pe nimeni acasă și se apucă să schițeze în creion interiorul odăii. Când se întoarseră de la câmp și se așezară să-și mănânce cartofii fierți, cafeaua și slănina, Vincent rupse hârtia, își potrivi pânza și nu se mai opri din lucru până nu plecară cu toții la culcare. Se întoarse apoi la atelier și continuă să lucreze toată noaptea la tablou. Odată cu ivirea zorilor, adormi. Când se trezi, își privi pânza și, scârbit, o aruncă în foc. Porni iarăși spre casa lui De Groot.

    Învățase de la vechii maeștri olandezi că desenul și culoarea formau un singur trup. Cei din familia De Groot ședeau la masă, așa cum făceau în fiecare zi, de când lumea. Vincent ar fi vrut să arate limpede pe pânza lui că acești oameni care-și mâncau cartofii sub lumina lămpii săpaseră pământul cu aceleași mâini pe care acum le vârau în castron; tabloul trebuia să sugereze și munca brațelor lor, datorită căreia își câștigau cinstit hrana.” [pag. 342]

„ A doua zi de dimineață își aruncă iar pânza. Un simțământ de furie și de neputință puse stăpânire pe el. Mai avea doar zece zile. De plecat, trebuia să plece din Nuenen; nu mai putea să îndure. Dar să plece înainte de a-și îndeplini făgăduiala față de Millet? Seară de seară se ducea la De Groot. Lucra până când ai casei cădeau răpuși de somn. În fiecare seară încerca noi amestecuri de culoare, felurite nuanțe și proporții; dimineața își dădea seama că greșise, că nu izbutise să se realizeze pe deplin.” [pag. 343]

„ Sosi și ultima zi a lunii. Era istovit, la capătul puterilor, în ultima vreme trăise fără somn și aproape fără mâncare. [...] Lucră ore întregi, fără întrerupere. Gazdele lui îl înțelegeau. După ce terminară cina, rămaseră la masă, vorbind încet, în graiul lor țărănesc. Vincent nu-și mai dădea seama ce picta. Azvârlea pensula fără să se gândească, aproape că nu știa ce se petrece între mână și șevalet. Pe la 10 toți picau de somn; el însuși era vlăguit. Dăduse tot ce putea. Își strânse lucrurile, o sărută pe Stien și-și luă rămas bun de la toți. Se urni anevoie spre casă, prin noapte, târându-și picioarele în neștire.”      [pag. 343]

„Pictă totul în culoarea unui cartof prăfuit, fața de masă murdară, peretele afumat, lampa atârnând de grinzile grosolane, Stien servindu-l pe tatăl ei cu cartofi fierți, mama turnând cafeaua neagră, fratele ducându-și ceașca la buze; pe toate chipurile, pașnica, resemnata acceptare a modului în care sunt rânduite lucrurile. 

    Soarele răsări și o rază de lumină se strecură prin fereastra odăii. Se sculă de pe scăunel. Simțea o liniște și o adâncă împăcare. Frământarea ultimelor douăsprezece zile se risipise. Se uită la tablou. Mirosea  a slănină, a fum și a aburi de cartofi. Zâmbi. Pictase propriul lui Angélus. Izbutise să prindă ceea ce nu piere în ceea ce piere. Acum țăranul din Bradant nu va mai muri niciodată.” [pag. 344] 

[Irving Stone, Bucuria vieții]

cununa verii...

Cireșar [ acasă ]

Cuptor [  Timișoara ]

...

Cireșar, Cuptor și Gustar fost-au trei frați aducători-de-rumene-bucurii și în acest an. cel mai pe scurt: am primit inel care mă privește și mă îmbrățișează tot timpul, am călătorit din Sud-Vest spre Nord-Est, am pus noi visuri la copt, am trimis plicuri celulozice oamenilor dragi, i-am ajutat pe francezi să-și instaleze Office-ul, am descoperit o nouă ceainărie în Sibiu alături de Poezitoare, am revăzut oameni dragi care în timpul anului sunt plecați pe meleaguri străinezice, am revenit la vechile obiceiuri de bibliotecă, am privit cerul, am numărat până la zece / patruzeci și patru, ș-așa mai departe...

fine de vară

...

azi m-am trezit devreme, și-am venit la Sibiu privind răsăritul dintr-un autobuz nou-nouț. aveam în minte îndemnul de aseară de a pune început bun, dar înainte de a ajunge la chiubicăl mi-am dat seama că ieri am reușit „performanța” de a răni pe încă unul din cei mai dragi și mai grijulii oameni din viața mea... că de!, dacă-i rana puroindă, măcar să o zgândăre cineva la care ții... am mai citit câteva capitole din viața lui Van Gogh [ acum e pe cale să ajungă la Paris, să-i cunoască pe impresioniști ]. apoi, după fluturele de avânt timișoarean, am plecat să-mi liniștesc inima. mărul l-am mâncat privind răzlețe obloane verzi din Orașul de Jos de la capătul străzii Poștei [ cine m-a văzut scriind plicul pe cărămizi, cu mărul în mâna stângă, sigur o fi zis: „ui, nebuna!” ]. porția a doua de Van Gogh am servit-o în Piața Huet [ nu pe banca de lângă tei, ea era luată ], apoi m-am gândit să vin acasă [ la acasă cel provizoriu] să-mi fierb și eu câțiva cartofi, dacă tot am citit despre cum a prins viață celebrul tablou al țesătorilor din Nuenen. cred că s-au fiert, așa că mă duc să-i aromatizez cu un strop de busuioc și cu roșiile culese de tata din grădină.

frânturi de povceașcă joioasă

...

Nu știu dacă doar mi se pare, sau într-adevăr așa e, dar pentru mine zilele de joi se conturează drept cele mai lungi și mai frumoase din cursul săptămânii. N-aș putea să explic prea clar de unde această impresie, cert e însă că pe cât trece timpul parcă mai mult mi se întărește această  idee... Azi mi s-au perindat prin inimă atâtea sentimente antagonice, încât parcă am trăit viața mai multor oameni [ sau a mai multor versiuni ale propriului eu, mai precis scris ] deodată sau consecutiv. Se pot întâmpla multe într-o singură zi; mai în glumă, mai în serios, poți să te plimbi chiar prin mai multe galaxii și-apoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în același loc cotidian să revii... Scrisoare de dor despre analogie constatată la micul dejun, încă un pic de Van Gogh, entuziasm din poveste despre super eroi revizuitori, patru ore de chiubicăl F 612, croissante în Piața Mică, și-apoi povceașcă alături de Poezitoare la cea mai nouă și faină ceainărie din Sibiu - cam acestea ar fi cel mai pe scurt firimiturile zilei...

cu un pas mai aproape de Van Gogh

...

Cartea lui Irving Stone, „Bucuria vieții”, mi-l aduce pe Van Gogh cu un pas mai aproape. Aflu nenumărate lucruri despre care nu știam [ deși am mai citit ici-colo despre el, doar e pictorul pe care-l simt cel mai drag sufletului meu], printre care iubirea neîmpărtășită purtată Ursulei Loyer pe când lucrase la Goupil and Company în Londra, apoi fervoarea cu care s-a avântat în a deveni predicator minerilor din Borinage și asceza la care se supunea, lăsarea deoparte a sinelui în favoarea binelui aproapelui. Am ajuns la perioada schițelor în cărbune și a desenelor după model, și deja răzbate dintre rânduri dorința lui de a fi aprobat, încurajat, sprijinit în a-și continua arta...

„La Vincent se uitau chiorâș. Era întâia oară când vedeau prin partea locului un costum de catifea neagră și niciodată până atunci nu mai pomeniseră un om în toată firea care să-și petreacă zilele pe câmp, doar cu o hârtie de desen și un creion în mână. El se purta față de enoriașii tatălui său într-un mod cuviincios, deschis și firesc, dar aceștia nu voiau să aibă nicio relație cu el. În mica așezare de provincie era socotit un om neserios, o ciudățenie; și, într-adevăr, totul părea bizar la el: hainele, felul de a fi, barba lui roșie, povestea vieții sale, faptul că nu lucra, că ședea ceasuri întregi pe câmp, cu ochii pironiți pe câte un lucru. Cu toate că nu făcea nimănui vreun rău și nu cerea decât să fie lăsat în pace, nu le inspira încredere, ba chiar le era oarecum teamă de el, și asta numai pentru că era altfel decât ei toți. Vincent nu bănuia că lumea nu-l poate suferi.” [ pag 147 ] 

„ - Vincent, răspunse el, întinzându-se peste masa lată, văd că nu izbutești deloc să lefaci cum trebuie!
- Nu, răspunse Vincent.
- Atunci, mă întreb, nu cumva faci o greșeală?
- Fac o mulțime, tată. La care te referi?
- Eu cred că dacă ai avea talent cât de cât, dacă ai avea într-adevăr stofă de artist, schițele astea ar trebui să iasă bine de prima dată.
Vincent coborî privirea și se uită la schița pe care o copia: un țăran în genunchi, vârând cartofi într-un sac. Nu izbutea deloc să-i prindă linia brațului.
- Poate că ai dreptate, tată.
- Vreau să spun că nu e firesc să desenezi un lucru de o sută de ori și tot să nu reușești să-l faci cum trebuie. Dacă ai avea talent cât de cât, ar trebui să-ți iasă bine de la început, fără atâta chin.
- La început natura i se împotrivește întotdeauna pictorului, spuse Vincent, fără să lase creionul din mână. Dacă-mi iau însă într-adevăr munca în serios și nu mă las descurajat de această împotrivire, ea va însemna pentru mine un imbold în plus ca să lupt și să înving.” [ pag 149 ]


„Lucra zi și noapte la îmbunătățirea meșteșugului său. Nu se gândea la viitor decât numai ca să grăbească, cel puțin în închipuire, clipa când nu va mai fi o povară pentru Theo și în care roadele muncii lui vor fi cât mai aproape de desăvârșire. Când ostenea desenând, lua o carte, iar când era atât de istovit încât nu mai era în stare nici de una, nici de alta, se culca.” [ pag 151 ]


„ Odată, crezând că citește ca să-și treacă timpul, tatăl lui îl întrerupse:
- Vincent, te-aud mereu vorbind de muncă îndârjită, stăruitoare; atunci de ce-ți irosești timpul cu cărțile astea franțuzești neroade?
 Vincent se opri cu degetul între paginile cărții Le Père Goriot și ridică privirea. Tot spera că, lămurindu-l mereu, cu răbdare, serios, într-o bună zi tatăl lui va ajunge să-l înțeleagă.
- Vezi, tată, începu el, apăsând pe fiecare cuvânt, desenul ființelor vii sau al scenelor din viață nu cere numai o cunoaștere a meșteșugului, dar și adânci studii literare.” [ pag 152-153 ]

 (Irving Stone, Bucuria Vieții)

povceașcă șandreană

...

ieri, în jurul amiezii, pe când strângeam rufele de pe uscător să-mi fac bagajul pentru Sibiu, am auzit un binecunoscut [și așteptat de ceva vreme încoace cu mult dor] sunet venind dinspre poartă: ivirea unui plic în cutia noastră poștală vișinie. nici nu mai țin minte când am fost ultima oară prin preajmă să găsesc eu scrisoarea... atâta nemăsurată bucurie mi-a adus, încât zburdam prin curte zâmbind fericită. Ștrămpănel aștepta și el curios, doar-doar va fi ceva și pentru el acolo; ieri nu, dar azi a ajuns și plicul lui... vezi tu, acum scrisorile îmi par, mai mult ca niciodată, parte indivizibilă din copilul mare care-am devenit. sunt pânza mea de păianjen pe care se leagănă cele mai diamantine prietenii...

zece

...

zece  întâmplări ciudate și-o minune

„Povestea noastră a început altfel. Uneori era da, alteori simțeam că ba. Nici nu mi-am dat seama când m-am îndrăgostit.[...] M-am înmânat ție. M-am încredințat grijii tale și de atunci îmi dovedești constant că temelia „așteptării cu răbdare”  a fost cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată…”

n-am contorizat în Preambul câte ba-da-uri „întâmplări ciudate” vor fi fost în total, cert e că acum am ajuns să numărăm împreună până la zece [ echivalentul lui patruzeci și trei ] și să fim în clasa a șaptea [ stupefiat nespus auscultăm împreună creștem răbdând creștinește ]... mă bucurești, Dar di Rai! mă timișorești, voiam să zic - căci asta va fi varianta noastră... în rest, știi: necuvinte!

Câte le e dat urechilor să audă într-o singură zi...

...

muzichie de fundal: mais si je t'aime, prends garde à toi!

Ziua mea [ ca a majorității, cel mai probabil ] începe cu sunetul alarmei de trezire din somn [ în ultima vreme parcă m-am luptat cu zmeii din cauza țântarilor vizitatori nopți în șir ] . Atât de lin sună, încât atunci când sunt ostenită abia după vreo jumătate de oră reușesc s-o aud [ acum că Tâlvana e acasă, am și uitat cât de cumplit era când îi sunau zece mii de alarme înfiorătoare ]. Săptămâna asta diminețile mi-au fost umplute de vocile necunoscute sunând la domnul Microsoft. Azi a fost un soi de vârf al parabolei, aș fi dezertat de nenumărate ori. Poate mă întărea zâmbetul adus de replica de ieri-alaltăieri a unui domn [ din care-am înțeles și eu cât de cât euforia asta haotică a oamenilor mari când vine vorba de ceva nou]: „Que peut-on faire? On est curieux comme des enfants, mademoiselle!” Cred c-aș fi ajuns tare moagănă la căsuța portocalie de n-ar fi fost povestea cu fetița care a început să scrie scrisori săptămâna asta și voia să știe de unde poate cumpăra pliculețe de ceai de sortimente diferite, ori vocea somnoroasă a vulpii de departe, ori merceria în care n-am intrat de-un veac... Gustarul a devenit destul de brusc tomnatic la Sibiu, și simțeam o oarecare răceală cuprinzându-mi mădularele. Mai c-aș fi dat înapoi de la mersul la concert. Apoi mi-am dat seama că aveam nevoie de o astfel de invitație [ e bine să fie mereu cineva acolo care să te strunească, altfel mai mult pe scufunzi în ne-stare], de îmbrăcat rochie și astâmpărat dorul de artă... Mai presus că acum era vorba de muzică, iar sărmanele mele urechi erau de-a dreptul suferinde după maratonul matinal. Nu mai scriu că-mi era dor de Bocca del Rio și oamenii diamantini de acolo, ei au înțeles asta prin necuvinte, din privire. Eu sunt omul pentru care muzica e un medicament pur și simplu. Note, tonuri și alte cele-mi sunt necunoscute, însă cred că știu s-o iubesc [ în felul meu ] pentru cum mă vindecă... Am înțeles încă o dată, și prin intermediul acestui concert de închidere a festivalului GRAF-Art, că a face artă înseamnă a te bucura să dăruiești din ceea ce ești! [ altfel arta încetează să mai fie artă... ] Că se poate trăi frumos oriunde, știam, doar că am fost reîncredințată că se poate face o treabă extraordinară pe orice scenă, fie ea la Bocca del Rio ori la Viena... Așadar, mulțumesc, Spiridușule!

azi nu e ieri. mâine e [mereu] altfel...

...

oblonul verde
[ Sibiu, Piața Schiller, 21 Gustar 2015 ]

astăzi a fost bun prilej să-mi dau seama că nicio zi nu seamănă cu cealaltă. ca și oamenii, de altfel... n-am mai fost la fel de joioasă și mi-am conștientizat încă o dată incapacitatea de a iubi. poate nu ar fi complicat, dar mi-e imposibil să explic de ce acest simțământ. și oarecum e mai bine să rămână așa, ambiguu. zilele astea își caută rând și o carte de eseuri aparținând domnului Andrei Pleșu, „Frumusețea uitată a vieții”. am găsit azi două fragmente potrivite pentru contextul stării mele, și-am vrut să ți le împărtășesc și ție:

„Singurătatea e materia primă a reflexivității și a construcției de sine. „Dumnezeu - s-a spus - e ceea ce fiecare știe să facă cu propria sa singurătate.” Nu se poate trăi prin aglutinare, nu se poate supraviețui interior în condiția unei sociabilități perpetue. Sfârșești, inevitabil, prin a-ți pierde chipul, prin a deveni un ins statistic. Orice om are nevoie (chiar când nu-și dă seama) de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul și cu înaltul său, cu terorile sale, cu portretul său, cu unicitatea destinului său.”

„Răgazul e valorificarea intensă a non-activității. E înlocuirea eficienței prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respirația lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experiența totodată subtilă și simplă a vidului, răgazul e recuperarea identității tale reale, neconjuncturale, eliberate de obligații, utilități și urgențe. O ieșire igienică, pe verticală, din registrul actualității. Cu alte cuvinte, un moment de libertate.”

concluzie: „Fără complementul răgazului restaurator și fără vaccinul singurătății, munca recade în semnificația ei orginară: aceea a pedepsei meritate, după derapajul păcatului orginar.” 

pseudopolifonic

...

oftalmologul-cardiologul-nutriționistul meu e chemat la Timișoara, așa că mă diagnostichez singură: sufăr de fericire simplexiplicabilă, adică sunt ahotnică de tot ce înseamnă carte [ cotor, miros, hârtie, copertă ș.a.m.d. ]. după ce mi se termină cele patru ore de câștigat pâine la domnul Microsoft [ „portez-vous bien, madame” - așa mi-a spus astăzi o voce], devin o altă eu. trăiesc o altă viață. alte vieți, mai bine zis. azi, spre exemplu, a urmat viața de mâncat sandviș pe banca de lângă strada Telefoanelor, ascultându-l din nou pe asiaticul cântând la handpan [ ieri am văzut prima dată instrumentul ăsta atipic], apoi cea de mers la bibliotecă și scris o scrisoare de mult plănuită pentru fata-cu-nume-de-Medeleni, apoi cea de citit din abracadabrantul Dan C. Mihăilescu [ omul ăsta mă face să-mi dau seama cât de mărginită sunt în ceea ce privește vocabularul limbii române și cât de suferindă e biata mea cultură generală. nu e o simplă logoree în acele rânduri, le văd ca pe-un adevărat avânt de a-mi dori să descopăr cine, ce, cum, când, unde, de ce, pentru cine...], apoi cea de întâlnire cu draga mea Poezitoare [ ne-am dus la un cappuccino cu împărtășire de povești la Habitus, ca să constatăm că librăria-ceainărie s-a umplut de multe alte minunății în ultima vreme. probabil îți sunt familiare și ție acele clipe în care zâmbești sau râzi din tot sufletul știind că omul din fața ta înțelege exact ce vrei să spui și se bucură să fie acolo. ei bine, ea e unul dintre diamantinii despre care simt că vor rămâne mereu prezenți în inima mea, oriunde ne-ar duce viața... după ce m-am rerăzgândit de câteva ori dacă să iau sau nu cartea cu schițe și povestiri de Cehov [ c-am tot dat peste referințe la el, și de obicei când un nume îmi apare în cale e semn că se vrea descoperit mai îndeaproape], am zărit „Bucuria vieții” lui Irving Stone, despre care aflasem telegramic acum câteva zile de la Ana. am luat-o fără să stau pe gânduri, am înșfăcat-o chiar, știind că e despre Van Gogh. i-am zis și ei: am o teorie a mea cum că fiecare om are câțiva artiști în care își regăsește părți ale sufletului. pentru mine Vincent Van Gogh e unul dintre ei. un alt exemplu ce-mi vine acum în minte e Virginia Woolf. amândoi considerați nebuni din unele puncte de vedere, mie mi-au adus totuși semnificative bucurii prin arta lor. dacă voi întrebată de argumente, le voi da. ], apoi cea de venit la căsuța portocalie și pregătit mâncare de mazăre cu ceapă, morcovi și roșii [ mi se pare atât de trist să faci mâncare doar pentru tine, ș-apoi să iei masa singur - și doamna gazdă mi-a spus că simte același lucru când e departe și e nevoită să facă asta duminica ], apoi cea de deschis polarul și pornit muzichie îmbucurătoare-de- urechi și început tastarea despre astă ahotnicie. restul l-ai aflat deja... aaaaa, ar mai fi viețile despre Ene [ una despre bătălia matinală, cealaltă despre lupta de noapte] și cea despre țânțarii care nu mă lasă să dorm liniștită [ despre faptul că mă trezesc „marcată” în țâșpe locuri nu mai vorbesc]. c-am fost joioasă, nu cred c-ar mai încăpea-ndoială...

Reading, or one of the best joys in life

...

I have loved reading since I was a little girl. I guess I will never forget the curiosity and enthusiasm with which I would wait for my father to come back from work and see if he bought a new paperback. He was the one who taught us the love of the printed word, and I will always be grateful for this. Among a handful of strong and healthy life principles, what better inheritance than reading can a child wish for?

I grew up with books, and regardless the change in preferences that I came across with the passage of time, they always stood by my side as a faithful companion. I went on to study Letters simply because I had a single certainty: that I loved books. Reading was significant to me and I wanted to spend more time in understanding this art. 

Years went by and one of the most important lessons I learned is that reading is personal. Besides classifications and literary genres, besides the canon and all the rules, reading is one of the freest art forms... These are too small words to express what reading means to me. However, since I discovered Virginia Woolf I kept advising people to read the essays „How should one read a book?” and „Mr. Bennett and Mrs. Brown”. There might have been other books which increased my awareness of the importance of reading in one's life, but I don't remember them now.

These past few days I received "Stop what you're doing and read this!", a collection of ten savoury essays about reading, which I enjoyed today and yesterday. I found numerous ideas, feelings or memories I had in common with the authors and at times I simply couldn't stop myself from smiling at the resemblance. 

I selected for you some of the quotes I loved most:

''This is what books - the best books - give us: a lifeline, a reason to believe, a way to breathe more freely." (Blake Morrison)

"To this day I do not move outside the house without a book; inside my house they are my paintings, my decorations, my fellow travellers and my comfort." (Carmen Callil)

"Books, light-bulb ideas about publishing them, children who use them to make sense of life will always exist. The human race will read for as long as it survives on this Earth. And books and reading stand there like the largest defensive army in the history of the world, showing us how to do that. Publishers of books, be it in print or on the Internet, are the foot soldiers of this army. On they go, on they must go." (Carmen Callil)

"If we read fast, superficially, for plot, to get through, so as to congratulate ourselves we've read a big book that everybody else is reading, or just to get a shot of intense feeling, we're not only missing out on certain pleasures, we're actually putting ourselves at risk, leaving ourselves open to messages and attitudes we haven't weighed up, allowing ourselves to be troubled or enthused, or even terrified, without really knowing if there's any cause to be." (Tim Parks)

"Life is simply too short for the wrong books, or even the right books at the wrong time."(Tim Parks)

"Books are like people. Some look deceptively attractive from a distance, some deceptively unappealing; some are easy company, some demand hard work that isn't guaranteed to pay off. Some become friends and stay friends for life. Some change in our absence - or perhaps it's we who change in theirs - and we meet up again only to find out that we don't get along any more." (Mark Haddon )

In conclusion, enjoy reading!

de îndreptare

...

„Tu iubești atât de mult cuvintele, încât rămâi la ele...”

gustare de ploaie

...

E atât de bine când îmi iau în primire chiubicălul F612 dimineața: termin la ora la care ajungeam acasă în clasele primare, și-mi rămâne valoroasă vreme pentru citit, pentru scrisori și pentru oamenii dragi. Azi la prânz am gustat prima dată baclavale, și mi-au plăcut tare mult [ în mod sigur datorită combinației de miere cu nucă ]. Apoi mi-am îndesat traista cu cotoare, apă, cafea și nuci încă în coajă, și m-am teleportat la vechiul loc de studiu [ vrând-nevrând, de voie - de nevoie, tot acolo ajung ], ca să nu treacă orele fără a le fi dat bun rost. Divaghez puțintel, dar e pentru o cauză nobilă: trei au fost lucrurile care mi-au amintit de Virginia Woolf: întâi eseul domnului Mark Haddon, ce mi-a împărtășit un gând încropit anul trecut pe când cu licența, apoi faptul că ceasul din camera portocalie a stat [ de câteva săptămâni arată tot 5:25 ] și eu uit mereu să cumpăr baterii, și nu în ultimul rând cămașa cu flori care-o făcea pe Tâlvana să exclame: „Virginia Woolf coace brioșe!”. Aproape de ora 8, am pornit spre mansarda portocalie. M-am sincronizat numai bine cu ploaia, care tocmai începuse a se înteți. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mi-am cumpărat umbrelă [ cea luată acum aproape doi ani de la Turnul Eiffel s-a prăpădit - mai stă în cuier doar de dragul amintirii vizitei pariziene ] și că nu mai pot amâna această achiziție. Până să ajung însă la Ieftinica, a trebuit să fac vreo câteva opriri în ganguri - cel mai bun exercițiu de admirație a ploii atunci când ți se pare că nu ai timp de așa ceva. E chiar frumoasă ploaia! „De aur” în astfel de zile, cum zice tata. Udă răzleț, am ajuns la raftul cu ciuperci protectoare și, spre bucuria mea, am găsit una multicoloră. O cheamă Curcubella, și e dătătoare-de-surâsuri pentru ceilalți trecători [ sau cel puțin așa-mi place mie să cred ]. Până acasă am ascultat concertul picăturilor lovindu-se de aripile-i rogvaive, am încetinit pasul [ deși în unele porțiuni stropii erau jucăuși nevoie mare ] și mi-am amintit de „noi doi și-o umbrelă”. Ieri ne-am plimbat cu a ta pe timp de soare - acum cei 271 km erau piedica găsirii pretextului... 

fost-a 42

...

Astă seară, în drum spre căsuța portocalie de pe strada-al-cărei-nume-nu-l-știu-nici-măcar-taximetriștii, încercam să-mi amintesc ce-am citit la alții despre Iubire... În cele 42 secunde de așteptat la semaforul de pe Tribunei, mi-am dat seama că eram o pagină albă pe moment, dar de data asta nu m-am mai auto-persecutat [nici ție nu ți-ar fi plăcut să mă vezi făcând asta, și probabil m-ai fi mustrat blând]. Știam că faptul că acum o înțeleg e cel mai important. Că o trăiesc și că învăț să cresc prin intermediul ei. Că inima mi se transformă inexplicabil datorită lui Dar... Îmi răsună în minte că trebuie doar să nu uit că „mă iubești pur și simplu”, și-atunci totul va fi bine!

Romanul „A doua Cruce”

...

„Oamenii primesc și aruncă cuvinte către ceilalți mult prea ușor. Nu înțeleg că întreaga lor ființă se revarsă înspre cei cărora le vorbesc prin absolut fiecare cuvânt pe care îl rostesc. Este ca o ieșire a sufletului, dar nu spre Creator, așa cum se întâmplă atunci când omul moare, ci pur și simplu o ieșire spre cel căruia îi vorbim. Și îi dăruim exact ceea ce avem în sufletul nostru: moarte sau viață, mângâiere sau rană, lumină sau întuneric. Cuvintele sunt mâinile sufletului, care zidesc sau dărâmă pe celălalt.” 

(Ieromonah Paulin Ilucă - A doua Cruce)

Cred că Părintele putea la fel de bine să numească romanul acesta „Cu dragoste și durere pentru omul contemporan” - în atâta blândețe și totodată suferință abundă paginile cărții. Abia acum, că am citit-o, am putut înțelege dorința reeditării. În urmă cu trei  săptămâni, când ne-a povestit despre truda reînchegării, m-am gândit pur și simplu că e la mijloc dragostea autorului pentru copilul lui - opera literară. Acum știu că nu e așa. Acum o văd ca pe un soi de împărtășire. Părintele Paulin strigă către noi toți, mici și mari. E o alarmă de trezire, o batere pe umăr spre vederea adevărului, o amintire a Crucii. Revin la cele două cuvinte: blândețe și suferință. Blândețe pentru că așa e Părintele. Numai cine cunoaște profunzimea din privirea lupilor tineri înțelege cu adevărat aceasta... Suferință pentru că ne înconjoară. Fără de ea, n-ar fi Crucea cruce... Aceasta nu e o recenzie. E doar un mic gând bun care ar putea convinge și pe alții că alarma nu sună degeaba, și că dacă te bate cineva pe umăr nu e doar așa, de flori-de-măr... Trebuie să te trezești, să te trezvești, să te zidești.



P.S.: Dacă dorești să citești cartea sau s-o dăruiești cuiva drag, poți să-mi scrii. Am adus un stoc de la Suceava :).

nedumerire

...

Nu că e greu să-i înțelegi pe alții, dar de atâtea ori nu e ușor nici măcar să te înțelegi pe tine. Să te privești cu sinceritate și să-ți spui: Hei, hei! Ușurel! Aici nu e bine, mai ai de lucrat. Mai trebuie șlefuit. Mai străduiește-te, mai rabdă. Mai caută, mai așteaptă. Mai curăță și pe dinăuntru, nu doar afară. Nu e ușor să te recunoști mereu. Nici chiar când te uiți în oglindă de pe o zi pe alta... Și dacă pentru o expresie de osteneală a ochilor, un coș erupt pe neașteptate sau un nou fir alb la numărătoare ți se pare că ești un altcineva, cu atât mai mult te macină mutarea cărămizilor dinăuntru. Încearcă mai întâi să înveți limba inimii tale. Abia apoi caută să-i înțelegi pe cei din jur. Se poate să fie mai ușor așa decât invers. 

povceașcă de Gustar

rază

...

Era dimineață, aproape ora unsprezece. Mă pregăteam să plătesc cărticica frumos ilustrată cu „Alice în țara minunilor” luată pentru picolina aniversată ieri, când am văzut o siluetă cunoscută analizând atent noutățile de pe raftul din stânga. L-am bătut ușor pe umăr pe domnul profesor, care m-a îmbrățișat imediat cu optimismu-i caracteristic. [ Cunoscându-l pe Sherlock de atâția ani, nu pot decât să constat că se adeverește foarte proverbul românesc cu „Așchia nu sare departe de trunchi.” ] Nu e nevoie de cuvinte vaioase, eufemistice, ori mai știu eu cum, simți când un om se bucură să te vadă. Răzbate din întreaga lui ființă acest lucru... În cele câteva minute în care am schimbat două-trei idei despre cum-să-ai-totuși-nădejde-și-prin-tinerețe-să-te-lupți-să-răzbați-în-România mi s-a reclădit din temelie starea. Nu că înainte n-aș fi fost bine, dar lumina de pe chipul acestui tată mi-a sădit un soi de nou avânt înlăuntru, de elan care-a rămas cuibărit acolo întreaga zi, iar spre final a prins aripi de povcești. E o rază care nu poate să nu mă entuziasmeze, doar cuprinde tot ceea ce mi-e drag... Iată un vis mare, spre care să ne zorim împreună! 

povceașca lui 41

...

fiecare cu „reparația” lui…

îndemn la iubit literatura

...

„De ce citim literatură? Să creștem mari, să ne șlefuim piatra delicată a sufletului, să învățăm să plângem și să nu ne fie rușine de noi înșine. [...] Și, citind, să ne înțelegem pe noi, să știm cine suntem, cât din noi se regăsește în personajul acela sau în altul, cât de aproape de tine este așezarea acelei lumi, ca să ne revoltăm împotriva a ceea ce credeam că suntem până în momentul lecturii, ca să înțelegem încotro o va lua de acum înainte drumul nostru, pentru a descoperi intensități lăuntrice nebănuite, neexersate și a descifra motivul heraldic lăuntric, cel ce va sta poate pentru totdeauna pe blazonul cu care vom porni în întâmpinarea tuturor lecturilor și a vieții. Toate reglajele interioare presupun chin, jertfă, muncă laborioasă la nivelul fiecărei celule intime, ceea ce determină distanțări, detașări, necesitatea de a ne privi dintr-un unghi diferit de acela care ne încurajează slăbiciunile.” 

(Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei )

[ ...and Life tastes best with you. ]

cumva între

...

Mă simt căutândă. Căutarea îți dă un soi de nestare, un ghimpe ce numai cu blândețe poate fi scos. Ești aici și sunt acolo. Gândul ăsta îmi dă putere să cred că astfel de zile ne sunt date tot spre întărirea temeliei. Simt nevoia unei schimbări care să izvorască dinlăuntru. În modul în care gândesc, simt, mă comport, mă rog, în modul în care iubesc... Simt nevoia să prind rădăcini, să prindem rădăcini trainice împreună. Să nu ne ofilim asemenea cactusului care pălește pe zi ce trece fără ca eu să pot înțelege de ce. Mă simt căutândă. Simt nevoia să cresc, să-mi crească rădăcini și din ele aripi. Să pot zbura kilometri și să mă așez de-adevăratelea pe banca unde citești acum înconjurat de chiote vesele de copii. Să-mi scoți ghimpele cu blândețea ochilor tăi calzi. Să mă vindeci prin necuvinte... Nu e ușor să cauți, dar negrăită-i bucuria când găsești! Știu, totul cu răbdare. Eu caut. Tu ce simți?

povceașcă de acasă

...

atunci când ți-e dor de cineva drag-drag-drag, un leac bunicel ar fi să cauți un plic cu suflet primit de la el.