”De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare și la pom?” (Grigore Vieru)
Ieri am primit ghiocei, poate ca un semn al pre-venirii primăverii. Azi am văzut-o în oraș și pe tanti cea cu mâini tremurânde vânzând mâțișori. Și totuși, e doar început de februarie...Nu știu dacă îmi place anotimpul ăsta nehotărât; cred mai degrabă că îmi dă o oarecare stare de neliniște. Deși, neliniștea e tot un fel de liniște acum. Uneori stau și mă întreb dacă sunt aceeași eu. Primesc de la Doamne Doamne mult mai mult decât merit și, în loc să-I mulțumesc, mai tare mă împiedic în ale mele nătângii...
Oamenii de la ”balet” sunt frumoși în felul lor. Totul e să ajungi să le înțelegi dragostea pentru baba-oarba-cuvintelor. M-am gândit de atâtea ori că aș putea scrie o întreagă poveste cu și despre scaunele noastre goale (văzute prin lumini tomnatic-primăvăratice, umbrite de carminul apusului sau meditative la căderea fulgilor de nea)- nu degeaba mi-am făurit adesea scenarii care mai de care mai ghidușe. Dar apoi, ca să-mi scuz neputința, mi-am zis că nimeni nu o să vrea să știe despre scaunele goale din Casa Literelor.
Azi am luat un scaun, l-am așezat în fața unei uși închise și am așteptat. Știi, oamenii devin agitați în fața unei uși închise. Eu, în schimb, după războaie între răbdare și nerăbdare, am închis ochii și am început a surâde...Toată sintaxa plutea undeva departe, tot ce vedeam erau fărâme de bucurie: ninsori și ploi și vânturi care mă băteau în timp ce eu stăteam pe un scaun în fața unei albe uși închise...