Am așteptat ziua asta îndelung; nici nu mai țin minte de când am tot vrut să merg la Cluj. Nu am înțeles niciodată prea bine ce anume mă cheamă în orașul ăsta, pur și simplu așa am simțit. Astăzi dis-de-dimineață m-am urcat în autobuz cu toate scrisorile primite de la Ana și am privit zâmbind cerul. Ziua abia mijea și parcă Doamne Doamne îmi zâmbea de printre dealurile alb-albăstrii... Doamna lângă care m-am așezat mi-a oferit o adevărată lecție de viață: vine de câteva luni la Cluj nu pentru că îi place, ci pentru că trebuie. Pentru tratamentul care i s-a oferit ca o șansă, pentru nădejdea că va putea ține boala capricioasă cumva sub control...
Știi cum fac copiii mici când merg într-un loc nou, nu? Întreabă curioși ce-i aia și aia și aia și câteodată mai și sar în sus de bucurie. Exact așa am fost și eu. Săraca Ana, am înnebunit-o de cap și i-am omorât picioarele cât a trebuit să mă plimbe...Am rămas pironită câteva secunde în fața ”Hogwarts”-ului lor, a cărui amintire mi s-a întipărit de acum doi ani, i-am inspectat coridoarele (asta pentru că literele erau plecate în vacanță) și apoi am plecat înspre ceainăria luminoasă. Drept în geam ne-am suit, să vedem tot bulevardul. Oamenii sunt frumoși, majoritatea sunt tare șozi atunci când merg pe stradă (spre surprinderea mea, clujenii nu-s așa grăbiți cum mă așteptam să-i găsesc). Cel mai mult mi-au plăcut un domn cu bicicleta galbenă care-și trasporta cățelul gri (mândru nevoie mare, cu zulufii-n vânt) într-un ghiozdan - marsupiu portocaliu și un bunic ce avea un buchet de flori de câmp în mână....
Schimbul de plicuri? Cu el e o altă poveste. Mi-a fost frică oarecum. Nu le-am citit toate, nu aș fi putut...Era ca și cum mi-aș fi regăsit un jurnal uitat prin cine știe ce sertar. O vedeam pe Ana deschizându-le pe ale ei și mă gândeam cu drag la nebunia care mi-a adus atâta bucurie. Aveam în fața mea un om de nădejde descoperit pas cu pas, lună de lună, din poveștile-i celulozice...
M-am întors cu miriapodul ”Alis”, vorba Anei, ” în Țara Minunilor”. Lucru neașteptat, mi-am dat seama astăzi că, de fapt, iubesc Sibiul mai mult decât credeam. Poate datorită faptului că, fiind mai aproape de casă și împresurat cu amintiri, mă leagă multe de locurile prin care trec zi de zi...
Și tot astăzi, cei de la ”România pozitivă” au postat interviul despre ”Scrisoare pentru țara mea”, pe care îl poți citi aici: http://www.romaniapozitiva.ro/romania-internationala/scrisoare-pentru-tara-mea/.