”Unde mi-e cartea cu povești? Cartea mea cu basme românești, cea cu desene și modele tradiționale pe margine, primită de la tata... Unde e? Vreau să citesc povești!”. Cu asta i-am înnebunit pe ai casei de la începutul anului, răscolind rafturi, sertare și teancuri de caiete, de parcă n-aș fi avut ce citi. De parcă doar cartea aia ar fi avut litere de ”A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti...”. Nu fără motiv m-am încăpățânat s-o găsesc, ci pentru povestea ei, pentru amintirea momentului în care am primit-o. Nu, nu era nicio zi specială. Era, pur și simplu, o zi de octombrie, când tata se întorcea acasă de la fabrica de ață. Venea aducând mereu bucurii mici în geanta lui neagră. Și acum ne văd fugindu-le înainte, lui și mamei, zi de zi la 15:30, așteptând eti- puful, sau ciocolata de casă, sau eugenia, sau savarina, sau cutiuțele de boni-boni, sau...minunatele cărți cu povești. Aveam opt ani când am primit-o. Știam, fără îndoială, mai multe povești frumoase decât acum. Și marele dar era că le puteam împărtăși cu tâlc...
Acum? Acum sufăr de un soi de ”alzheimer infantil”. Să-i spun asta, tata s-ar supăra poate, sau, mai degrabă, nu m-ar crede, dar adevărul e că am uitat multele povești dintre cotoare. După atâția ani, mi-am cerut amintirea copilăriei. Din fericire, am descoperit ”hoțul” de curând. Măcar cartea mi-e acum aproape, căci nu mai sunt în clasa a doua, iar tata nu mai vine de la fabrica de ață...