Sigur ai și tu Anonimii tăi preferați. Și nu mă refer aici la oamenii dragi, la cei care-ți sunt mai mereu aproape, ci la (cvasi)necunoscuții de fiecare zi. La cei pe care îi vezi dimineața în drum spre școală, facultate ori serviciu trecând pe strada X, sau că poartă o anumită căciulă sau un anume palton, sau cu care te intersectezi din întâmplare destul de des.
Anul trecut începusem să scriu poveștile ”Anonimilor” mei și, printre ele, am strecurat, subtil, una destul de scurtă despre un tânăr care m-a impresionat. Nu l-am mai văzut de câteva luni, așa că m-am bucurat să-l întâlnesc aproape de Casa Literelor. Săptămâna trecută lumea abia se abținea să nu-mi spună că sunt nebună urând ”La mulți ani!” de An Nou în februarie, dar el m-a îmbrățișat cu aceeași urare...
M-am bucurat sincer pentru fericirea lui și, văzându-l așa împlinit, mi-am amintit zâmbind de momentul în care m-a găsit lipind felicitări de Moș Nicolae, sau când m-a privit înciudat aflând că nu știu desenele ”Viața cu Louie”, ori când a fugit curios cu plicul galben să vadă ce i-am putut scrie. Mi-a împărtășit frânturi din frumoasă turnură pe care a luat-o viața lui și despre minunea minunile care-i revarsă ploi de bine în suflet. E un copil mare cu un vis extraordinar și o să ajungă acolo unde își dorește, sunt sigură...