...
„Lași lucrul dintr-un an și faci copilul cârlan!” - iată zicerea moștenită din bătrâni care cred că ar caracteriza cel mai bine anul 2017 pentru mine, pentru noi. De când s-a născut Micul Dar viața noastră s-a întregit, a devenit alta. Am trecut prin atâtea împreună, încât cele 8 luni și jumătate ale lui îmi par ani. Oarecum paradoxal, căci timpul a zburat, dar așa e! Zilele alături de el sunt pline - zoritoare, îmbucurătoare, amuzante, mereu un soi de medicament trezvitor, dar și un test de răbdare. Crește el, ne mai coacem și noi...
Acasă a devenit un locșor mai călduros între timp. [Cred că pentru că ne-am adus poveștile și pe cei dragi înăuntru.] Lumina și simplitatea lui ne odihnesc și le redescoperim de fiecare dată când ne întoarcem de undeva. La începutul lui Brumar, Dar a cumpărat-o pe Nona și mi-am propus să-mi fac timp [peste câteva luni, probabil] să studiez și un pic de teorie fotografică. Albra hibernează din primăvară, dar poate că o să-i vină și ei rândul din nou la un moment dat. În a doua parte a anului am descoperit că pot citi când Jorj bea Laalaa. Așa am parcurs pagini cu sens pentru mine, cuvinte care mi-au mai șlefuit gândurile... Scrisori au fost puține, dar nu am pierdut obiceiul. Nici creativitatea n-am lăsat-o să adoarmă de tot; fie că am pus-o la treabă în bucătărie, fie la designuit una-alta, i-am mai dat bobârnace din când în când. Iubirea? E vie, plus-plus. M-am reîndrăgostit de nenumărate ori de același om, pe care încă îl descopăr și care mă uimește cu răbdarea și calmul lui, de Făt-Frumos-Piele-și-Os, de soțul meu.
Concluzia? Timpul trece repede, deși se întâmplă atât de multe care ne schimbă. Mă bucur și-I sunt recunoscătoare lui Doamne Doamne pentru toți oamenii diamantini din viața noastră. Și cei de aproape, și cei de departe. Pentru toți cei din inimă, căci acolo nu există kilometri...
