...
Dacă îți trece o carte prin mână [fie că o cumperi, fie că o primești, fie că doar o răsfoiești], nu înseamnă că o s-o și citești. Și nici dacă începi s-o citești, nu înseamnă că o s-o termini pentru că poate nu-ți place. Mie mi s-a întâmplat de nenumărate ori asta, așa că am ajuns la concluzia că o carte are sau nu timpul ei în viața fiecăruia dintre noi. Zilele trecute mă chinuiam să citesc ceva și nu înaintam nicicum, așa că m-am hotărât să renunț la acea carte pentru moment. Fuga spre cîmpul cu ciori am luat-o din raft într-o doară, amintindu-mi că am adus-o acum ceva timp de la Tâlvana. Nu-mi făcea neapărat cu ochiul, dar parcă m-a chemat spre ea. Intenționam să citesc primul capitol ca să-mi fac o idee. Apoi n-am mai putut-o lăsa din mână. Mi-am amintit de conferința la care-am fost în primăvară, când autorul a lansat Antiparenting, și citind mi l-am imaginat povestind. Având în minte actuala imagine a monahului, mi s-au părut, desigur, uimitoare experiențele sale din copilărie și adolescență. Nu e doar marketing la descrierile cărților sale! Părintele Savatie scrie frumos. Scrie cu suflet. Îmbracă-ntr-o haină de poeticitate orice povestește, are haz și e autentic, deci cucerește [vorba unuia dintre Lupii tineri]. Nu știu dacă titlul m-a ținut departe de carte până acum. Recunosc că după ce am terminat-o am reflectat [între Laalaa și aragaz, bineînțeles] o după-amiază la semnificația lui... Încep să cred că omul acesta e un colecționar de sticluțe mici care închid în ele semnificații mari. Fuga spre cîmpul cu ciori e un exemplu veritabil în acest sens!