recomandare de carte: Raiul inocenților

...

Fiecare disciplină are metoda și limbajul ei. Nu poți face medicină în termenii calcului integral și nici electronică prin analize literare. Nu-mi dau seama de ce nu se înțelege un lucru atât de simplu. Manifestările spirituale nu pot fi măsurate cantitativ. Cum să exprimi prietenia, simpatia pe care o ai pentru cineva prin formule chimice, bunăoară? Sau dragostea, ca pe un acid sau ca pe o bază? Câți atomi de hidrogen sau de clor, sau mai știu eu ce, cuprinde? Sau s-o cauți în auricule și în ventricule, nu? Sau spaima, domnule Stere, spaima, să nu-mi spui că n-ai simțit-o niciodată, crezi că e provocată de un virus pe care-l distrugi cu antibiotice? Și atunci de ce să ceri argumente pentru existența lui Dumnezeu? Știm noi ce înseamnă de fapt „existență”? O definim atât de greu și doar pe baza unor convenții, atunci când ne referim la ființele pământene, care oricum ne sunt accesibile, cunoscute, apropiate. Dar existența lui Dumnezeu, de care spunem că e infinit, din veci, fără început și fără sfârșit? Avem noi la dispoziție mecanisme mentale, ca să le spun așa, fiindcă nu știu cum să le spun altfel, care să ne permită să ne imaginăm ce înseamnă „infinit, din veci, fără început, fără sfârșit”? Intrăm cu posibilitățile noastre de raționament, limitate, convenționale, deprinse să simplifice, într-o zonă în care totul este atât de subtil, încât nici măcar nu putem pricepe cât e de subtil și dincolo de înțelegerea noastră, ca un elefant într-un magazin de porțelanuri și, după ce călcăm totul în picioarele raționamentelor noastre unilaterale și zvârlim plictisiți cioburile, declarăm că totul e un fleac.

                                                                                     (Lidia Stăniloae, Raiul inocenților) 

Mi-a plăcut mult scriitura Lidiei Stăniloae și mă tot gândeam la romanul „Raiul inocenților”, așa că, nemaiașteptând să-l comandăm [curios lucru: cărțile astea sunt pe cât de frumoase, pe atât de greu de găsit!], am rugat-o pe Roxana să mi-l împrumute. Dac-ar fi fost după mine, l-aș fi parcurs dintr-un foc! Chiar și așa, având timp de citit doar în momentele de Laalaa ale Micului Dar, l-am terminat în cinci zile.

Ana Nistor și Ioachim Munteanu. Două nume, două povești depănate în paralel, dar care, prin iubire, ajung să forțeze matematica într-o tangențială sinonimă cu infinitul. E despre iubire, suferință și iertare, despre căutarea lui Dumnezeu, despre efemeritatea lumii acesteia, despre boală, despre viață și moarte... Dincolo de toate acestea, m-a impresionat pentru introspecția pe care mi-a suscitat-o, pentru întrebările pe care i le-a stârnit gândacului dintre coaste... Adevărul e că nu știi niciodată ce găsești într-o carte și e surprinzător să ajungi, dintre rândurile cotorului, direct în inima ta.

Recomand cartea cu mare drag! Pe cât de scurtă, pe atât de cuprinzătoare!