...
Am construit [sau cel puțin am încercat să construiesc] de-a lungul vieții numeroase castele de nisip. Carevasăzică, am fost un copil cuminte. Da, doar că abia acum încep să înțeleg că pe multe, pe majoritatea le-a luat apa, nerămânând nimic în afară de amintirea obiceiului meu sisific... Nici acum nu m-am oprit. Clădesc zilnic castele pe care valurile le înghit nemiloase, ștergându-le urma cu tumultul lor. Unul singur rezistă: castelul născut din iubire și păzit de iubire. Între toate efemeritățile în care mă risipesc în timpul unei zile, Micul Dar e picătura mea de veșnicie. Cu cât crește, cu fiecare zi care trece, învăț să înțeleg că a-i fi alături e cea mai frumoasă și mai împlinitoare menire... A fi părinte nu înseamnă oare a-ți construi un castel întru veșnicie?