...
azi când m-am dus în
grădină [am
dezertat însă repede, că m-au îmbrobodit furnicile] mi-am zis în sinea mea că atunci când voi fi mare
vreau să trăiesc frumos. apoi, în următoarea milisecundă, copilul din mine a
răbufnit întrebându-se dacă am trait vreodată urât. nu, ceva nu suna bine,
așa că am lăsat la o parte asemenea pseudofilozofii…
pe la 7:30 pm am fost cu Dideplu între poieni să pândim soarele. îmi era dor de o așa plimbare cu iz de altădată…ne-am imaginat, cu Ștrămpănel în frunte, cum norii cei năstrușnici se transformau din corăbii de pirați în balene, broaște, elefanți de nu-știu-care și câte și mai câte…simțeam că inima îmi râde cu poftă; îmi primeam răspunsul că prin asemenea momente trăiește omul frumos. câtă minune în cuprinsul vieții! câtă minune și frumusețe ne înconjoară! cred că numai cultivându-ne bucuria inimii [prin lucrurile mici care ne fac fericiți pe fiecare] zi de zi putem rămâne copii…
omul trăiește frumos având conștiința clipei. cel puțin, așa am simțit eu azi...