...
am devenit un nu-știu-cine care stă la ușă cu degetele fremătând să bată, dar parcă nehotărât să intre, îndărătnic și sfios deși mult își dorește să fie dincolo... știu totuși care-i sămânța de care trebuie să am grijă, așa că o să mă lupt pentru dincoace! uneori mă întreb la ce bun? într-o lume care nu mai are timp să (te) asculte, să (te) vadă, să (te) citească, să simtă cu adevărat, în care oricine poate scrie/face/vorbi/gândi orice și oricând i se năzare. apoi îmi trimite Doamne Doamne un par de care să mă împiedic și să-mi amintesc că pentru bunul meu n-o să se zbată nimeni altcineva, așa că mă trezesc și reîncep, fremătătoare, să-mi dau avânt înspre cultivarea sâmburelui...