...
i-aș scrie domnului Bernea că încep să înțeleg cu adevărat cine e omul diamantin. încă nu-mi dau seama în totalitate, dar învăț pas cu pas și zi de zi, datorită celor care-mi ies în cărare. ieri, spre exemplu, am ajuns într-un sat de la capăt de lume, unde atunci când vezi bolovănosul drum ce pare rupt în două [uneori și-n nouă] nu poți să nu te gândești cum de atâtea generații de bătrâni au răzbit urcând râpile pe brânci, vorba lui Arghezi... minunea e că încă mai există astfel de răbdători. m-am plimbat un pic singură [nu prea mult, ca să nu fiu luată drept lunatică], iar la un moment dat m-am întâlnit cu o bătrânică ce aducea o căldare cu apă. a lăsat-o jos, apoi s-a oprit zâmbindu-mi. fără un dinte în gură, dar cu fața senină cât Cerul. [așa-s toți acești oameni: săraci într-ale agonisirii lumești, dar nădăjduitori și necuprins de muncitori...] nu știi niciodată de unde ai de căpătat o lecție de viață, așa că e bine să îți dai timp să vrei să vezi dincolo. dincolo, adică înlăuntru, în cuibul sufletului. o să încep să scriu poveștile acestor oameni. pentru că avem multe de învățat de la ei...