...
aseară, înainte de a adormi, mi-am amintit că zilele trecute voiam să-ți scriu despre mirosul cărților... și asta în urma discuției care m-a făcut să mă întreb dacă oare nu simți și tu că aceste cotoare nu au doar suflet, ci și miros. cred că boala o am dintotdeauna, de când venea tata cu cărțile cu basme sau mici romane cu coperți care mă duceau imediat cu gândul într-o altă lume. nu sunt contra tehnologiei [o mică dovadă ar fi blogul ăsta, fără de care țâșpe simțăminte s-ar fi mototolit într-un coș, iar toate fotografiile ar fi rămas ascunse într-un anonim folder], cum mi s-a reproșat subtil că mă arăt a fi când am zis că mi s-ar părea că pierd ceva din poveste citind de pe o tabletă, dar o să rămân toată viața o îndrăgostită de cărți. pentru Bucuria nemărginită pe care mi-o aduc. pentru viața care răzbate dinlăuntrul lor. pentru că ținându-le în mână îmi imaginez adesea nu doar cine, ci și cum le-a scris, cine le-a editat, cine le-a transportat, ce librar le-o fi așezat pe raft și dacă nu le-a răsfoit paginile curios...cărțile nu au doar viață, ci și miros. la fel ca oamenii. și tot ca ei, nu e carte care să miroasă la fel cu una vecină. dacă nu mă crezi, poți să dai o mică fugă la rafturile tale sau la bibliotecă/librărie și să te convingi. no, dacă n-o să simți decât miros de praf, sau de litere noi/învechite, atunci înseamnă doar că suntem diferiți. altfel, cărțile-au miros de rost!