...
cam asta o să scrie el
peste câțiva ani: erau amândouă nebune.
una a început să mă învețe să scriu scrisori încă de când aveam șapte ani,
apoi am tot primit plicuri de la prietene de-ale ei. într-o bună zi am
sfătuit-o să aibă răbdare, că pentru lucrurile
bune trebuie să ai răbdare. la un moment dat chiar am întrebat-o cine a fost
Virginia Woolf, că cealaltă o tot zorea cu Virginia
Woolf scoate brioșele din cuptor. am început să o cunosc atât de bine,
încât atunci când mergeam seara amândoi cu bicicletele, îi completam replicile.
mereu aduna flori de câmp, mai ales ochiul-boului. datorită mie, că nu știu cum
se face că ea nu le vedea întotdeauna. mă forța să beau ceaiul fără zahăr, chipurile
pentru că altfel nu mai simți gustul
plantei. în plus de asta, la fiecare mic dejun mă întreba cuvinte în
engleză. le uitam repede, dar ea tot mă cicălea. într-o vară reușisem să învăț
și că broască în franceză e grenouille. aialaltă era o zăpăcită. mereu îi
plăcea să mă tachineze și-mi punea nume haioase. pe seama lui „Ștrămpănel” au râs
multă vreme ai casei. când învăța pentru medicină, punea vina pe mine că din
cauza somnului lin adoarme și ea. apoi, mai erau și nopți când ne dădeam pumni
și picioare, deși loc era destul. în fiecare zi mă șantaja, păcălindu-mă să
merg să-i cumpăr ceva dulce. țin minte și o dictare pe care am primit-o de la
ea, rânduri care ne-au stupefiat și
amuzat pe toți. aaa, am uitat să vă spun că pe când abia învățam să pronunț
cuvintele, mă chinuia cu paleobiologia celacantelor. ar mai fi atâtea de adăugat, că nu mi-ar ajunge o carte. poate ar trebui totuși să știi că cele două nebune sunt surorile mele mai
mari...