gata-i vara...

...

ultima zi de vară a lui 2014 a avut gust de lapte de la vaci fericite (nu din cutie, absolut de făr-de-gust) și chec de-al mamei (are dreptate, cacaua capătă formă de lalea), de sfat de înțelepciune, de scrisoare pentru om drag scrisă în grădină, la apus... și-n general, vara asta a avut gust bun. pe Buffon 404, cel rămas în fotografii, îl găsești aici [e pentru toți cei dragi pe care i-am cunoscut la Dijon, și pentru cei de acasă, care mi-au fost necondiționat alături...]

...

matale știi că mereu când mergi Acasă primești. așa a fost dintotdeauna. străinul te-a privit blând, apoi te-a întrebat: -Știi în ce constă frumusețea unei femei? Știi ce spunea Sf. Ioan Gură-de-Aur? matale nu ai știut ce să-i răspunzi, așa că ai dat din cap negativ... - Stă în blândețea purtării sale... Să ții minte asta! matale ai plecat zâmbind. știi că mereu când mergi Acasă primești...

limba noastră, încotro?

...

Astă-seară am zis să-ți scriu câteva rânduri despre limba română, dacă tot am auzit în trecere că mâine îi serbăm ziua [știu pe cineva care o să se întrebe: dar chiar avem nevoie de o zi specială pentru a ne bucura că vorbim limba română?]... Am mai avut o tentativă acum câteva zile, după ce am citit la Ana despre tratamentele speciale de care are parte peste ocean, dar pare-mi-se că am renunțat. Tot în aceeași ordine de idei, am terminat recent o carte de interviuri și dialoguri luate doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Maica Benedicta, în care dumneaei vorbea tare frumos despre limba română și despre responsabilitatea pe care noi, tinerii, o avem în a lupta pentru a o menține vie, bogată, palpitândă:

„Către ce limbă se merge, v-ați întrebat asta? Restrângerea asta mereu a limbii - am ajuns la 500 de cuvinte. Știți că Shakespeare are 10000 de cuvinte, Eminescu și Sadoveanu au și ei foarte multe... Dar noi mergem către computer basic language - cred că e limba computerului - aceea care are mai multe cuvinte engleze, bineînțeles, pe care nu le înțelege un om ca mine sau ca altul. [...] Tinerii vor trebui să rămână plini de logos! Vedeți ce forță le trebuie? De asta spuneam că tineretul acesta credincios trebuie să aibă tăria de a se împotrivi unui val enorm, fiindcă valul este foarte puternic. Și nu este susținut numai de puterea lui, întâi... este susținut din afară.”

Acum, ce e de făcut? Bineînțeles că n-o să se întâmple minuni peste noapte! Sunt conștientă [din ce în ce, deși nu-mi place să recunosc] și eu că prescurtările [ nb= noapte bună!?] i-au ajutat pe atât de mulți să se îmbogățească cu deformări-lacune în căpșor,  dar am învățat că trebuie răbdare. Răbdare și statornicie. Uite, spre exemplu, unul dintre motivele pentru care țin neapărat ca oamenii să scrie în continuare scrisori de mână e și acesta: foarte puțini știu să scrie corect de fiecare dată verbele [povestea cu i-urile, care ori sunt prea multe, ori prea puține], sau forme buclucașe care, în contexte diferite, se leagă ori se despart... Nu știu ce crezi tu, dar eu una o să mă încăpățânez să înot contra. Așadar, să rămânem optimiști și plini de logos românesc!

...

dirigu avea o vorbă cu bocancii în viața omului. eu o prefer pe aia cu nasul și oala care fierbe. adică nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala! sau, într-o exprimare mai eufemistică: să-și vadă fiecare de grădina lui! recenzia lui Viața începe vineri nu știu dacă și când o s-o mai scriu. adevăru-i că nici recenziile nu-mi plac. nu că mi s-ar părea irelevante, dar eu una nu le citesc; cred că o recomandare ajunge. în ultima vreme am tot găsit și auzit referințe la ei, așa că de azi m-am apucat de Karamazovi...

între anotimpuri

...

pe lângă cele două ceainice cu ceai [verde și rooibos] și ibricul cu cafea, azi am descoperit un desert care-i mai delicios ca ciocolata: gemul de afine cu smântână. romanul doamnei Pârvulescu mi-a mai smuls câteva zâmbete, deși n-am chiar scăpat de frig [zici că vine iarna, nu toamna...]. și l-am iertat pe nenea Poștașu' [care n-a mai adus nimic de câteva zile bune], acum cu scrisoarea virtuală primită de la Sonja... vachement génial nu e starea în care s-ar crede din exterior că mă aflu [ pentru că am terminat cu capitolul licență], ci mai degrabă Bucuria de a cunoaște oameni minunați și ale lor povești... hm, tu nu rămâi surprins când descoperi câte se ascund dincolo?

transluciditate de Gustar

...

paradoxul e că nu-s deloc friguroasă de fel. și totuși, în unele zile de vară îngheț pur și simplu în casă, cu tot cu șoșonii de iarnă în picioare. nici chiar ceaiurile dese nu-și fac efectul; degetele mi-s reci și unghiile aproape vinete... în rest, mă simt cam translucidă. adică nici-nici. deși, nu prea aș avea motive să nu fiu bine. cum pe domnul Sartre nu l-am dovedit, l-am lăsat deocamdată deoparte. prea am așteptat romanul care începe vineri, al doamnei Pârvulescu. [știi tu, cel primit de ziua mea, în care Poezitoarea cea dragă mi-a urat pe prima pagină multe bucurii ca florile de câmp de îmbucurătoare și tot ce-a mai vrea Dumnezeu! ]. o să-ți povestesc și despre Iulia, și despre piciul de Nicu, și despre misteriosul necunoscut după ce termin povestea. deocamdată am descoperit câteva expresii [orele erau încăpătoare] și cuvinte [a chivernisi, planturos, nărav]  neaoșe, plus jocul de-a timpul...

copilăria se reinventează

neîncetat, cu fiecare ocazie. mai ales acasă...

...

oare ți-am povestit că de multe ori mă trezesc zâmbind pe stradă ca o nebună auzind frânturi din conversațiile celorlalți trecători? în anul I de facultate am început chiar să le adun și, regăsind câteva adineauri, următoarea mi-a smuls un nou surâs. nu mai știu cum arătau, dar atât am prins din dialogul a doi tipi:

-I-am zis, mă, c-o iubesc și nu vrea să mă creadă...

-Nu vrea?

dilematic

...

noi, românii, avem o inimă și un suflet.  francezii, în schimb, un coeur și une âme. m-am tot întrebat și nu am înțeles de ce…

un soi de fremătare

...

am devenit un nu-știu-cine care stă la ușă cu degetele fremătând să bată, dar parcă nehotărât să intre, îndărătnic și sfios deși mult își dorește să fie dincolo... știu totuși care-i sămânța de care trebuie să am grijă, așa că o să mă lupt pentru dincoace! uneori mă întreb la ce bun? într-o lume care nu mai are timp să (te) asculte, să (te) vadă, să (te) citească, să simtă cu adevărat, în care oricine poate scrie/face/vorbi/gândi orice și oricând i se năzare. apoi îmi trimite Doamne Doamne un par de care să mă împiedic și să-mi amintesc că pentru bunul meu n-o să se zbată nimeni altcineva, așa că mă trezesc și reîncep, fremătătoare, să-mi dau avânt înspre cultivarea sâmburelui...

11

...

11 alături de copilul-cu-ochi-de-pian, Spiridușul-cel-ghiduș și alți câțiva necunoscuți care, cât ai zice zacuscă [sau ciorbar; oricare dintre variante e în egală măsură folosibilă] s-au transformat în împărțitori de bucurie. De obicei e de fiecare dată altfel. Adică niciodată nu-i la fel, deși călătoria  rămâne un drum înspre Acasă... Mi-aș dori să pot găsi cuvinte să-ți povestesc măcar o parte din tot darul cu care m-am întors din nou. Măcar o parte din ceea ce am simțit, din ceea ce am trăit... O să mă opresc însă la cea mai mică esență ce-mi răsare acum în minte. Ceea ce mi se pare din ce în ce mai fascinant e cum învăț să descopăr omul. Oamenii în genere și poveștile lor de viață. Unele mi se dezvăluie sub forma unei veritabile piese de teatru (așa cum am pățit azi cu domnul cel gras care ne-a dus cu minimicrobuzu-i violet de la Șugag la Sebeș), în schimb pentru altele e nevoie de răbdare și de ani buni pentru a se coace...

Aste trei zile am învățat că mărturisirea e importantă. [Mărturisirea, adică modul în care-ți trăiești viața. Contează mai mult decât ne dăm seama, și asta pentru că legăturile din spatele acțiunilor noastre sau ale celor exercitate asupra noastră le cunoaște în întregime doar Doamne Doamne...] Am învățat că trebuie să ne ținem de mână: să preluăm tradiția și să o dăm mai departe. Am învățat că omul e mereu surprinzător și că nu ești niciodată îndeajuns de călit încât să nu mai poți primi lecții de viață... „Să faceți treabă bună, Georgiana!”, asta mi se spune mereu la binecuvântarea de întoarcere. Am început să mă gândesc că au un anumit tâlc aceste cuvinte, că nu degeaba îmi tot sunt repetate...

inopinat

...

la fel ca în urmă cu doi ani, am acceptat invitația cu inopinată bucurie. atunci de la Elefanți dragi, acum de la PhotogrAndra. m-am dus, deși tot din ducă-n ducă am fost în ultima vreme. abia de apucă hainele să se usuce, că le pun în traistă pentru o nouă călătorie. nu că nu mi-ar conveni, dar mai sunt și momente când mi se trezește conștiința și îmi spun că poate nu așa se comportă un copil care tocmai a terminat școala....și totuși, numai călătorind poți să te descoperi cu adevărat! să te deschizi, să te regăsești, să te reîntregești! sau cel puțin aste sentimente mi-au străbătut azi gândacul dintre coaste când am intrat în cărtureștiul brașovean. căci am găsit acolo câteva cotoare care mi-au amintit de visul meu. visul la care nu am renunțat nicio clipă, dar care hibernează de prea multă vreme... o călătorie nu are doar darul de a scoate din cotidian, ci îți deschide noi perspective, îți reînnoiește avânturile. un copil responsabil  care tocmai a terminat școala își găsește un loc de muncă demn de un om mare. eu călătoresc spre a croi visul despre care sper să-ți povestesc ceva concret cât de curând. vezi tu, de data asta vreau să cred că o să mă zbat altfel pentru el. mereu îmi promit o schimbare. e aproape miezul nopții, iar dimineață devreme plec iar...

vopsea de casă nouă

...

i-am promis de câteva luni că vara asta o s-o revopsesc; ploile și ninsorile pe care le-a tot îndurat au început să lase urme în pereții-i de lemn… azi am reușit în sfârșit să mă țin de cuvânt. și bineînțeles că m-am albăstrit toată [ca Peggy Blue din povestea lui Oscar], de la coate până în vârful degetelor [acum, datorită diluantului a rămas doar albastrul de sub unghie], motiv numa' bun pentru mama să mă ia la rost… e nou-nouț de albastru lucios, așa că sunt fericită. de data asta nu mai scriu nimic pe ea; o să mai cumpăr doar o cutie de alb să desenez margarete. hm, oare ție nu-ți place mirosul de vopsea?

conversație matinală:
- nu-i bine! hai, stoarce-ți creierul!
- cum?? că-i înăuntru!

Dați valoare sufletului!

...

„Dați valoare sufletului! Credeți și vă rugați statornic și neîndoielnic!” Cu acest neprețuit sfat m-am întors de Acasă acum. Convinsă încă o dată că Doamne Doamne are mai multă grijă de mine decât Îi cer sau decât pot înțelege… Au trecut doi ani și câteva luni de când am căpătat mult râvnitul bunic pe care nu l-am avut până atunci [unul s-a dus la Cer cu mulți ani înainte de a mă naște, iar cu celălalt aproape dacă schimb două-trei replici o dată pe an]. Acum am bunic, sfătuitor, rugător, dăruitor de nădejde și bucurie, împărtășitor de Viață, om înger-de-Lumină… De doi ani știu că, oricât de aproape sau departe m-aș afla, și oricâte gafe aș face, el rămâne acolo și mă primește mustrător de blând de fiecare dată când mă întorc. Și asta pentru că viața de Acasă e continuă luptă, nesfârșită rugăciune și muncă, necondiționată dăruire pentru celălalt, tainică răbdare, statornică și neîndoielnică nădejde, senină privire dinlăuntru înspre lăuntru… 

ieri,

când s-a făcut de-a binelea seară,

i-am cerut tatei o scară.

apoi pe-acoperiș m-am cocoțat

și stelele-am purces la numărat.

minute bune stat-am așteptând acolo sus,

dar tot degeaba: neclintire de la răsărit până la apus...

după așa săracă pândă

m-am hotărât mâhnită să mă-ntorc în tindă.

vedeam prin geam cum

din aura lunii adia parcă o boare de mângâiere,

dar am conchis în sine-mi că în cădere

dorința inimii, decât să se-mplinească,

mai degrabă piere...

roade

...

astă-toamnă, pe când eram Buffon 404, am văzut filmulețul de sute de ori. mă trezeam și adormeam ascultându-l. a venit atunci ca un adevărat pansament pentru răni necunoscute. cel recent, de dinaintea licenței, a fost în felul lui alifie binevenită pentru bătăturile dintre coaste... acum? acum simt că am nevoie de un alt medicament, așa că mă duc la cel mai apropiat Acasă...

frici de pici

...

una dintre fricile mele din copilărie [și, oricât de mult am încercat să-mi amintesc cine a fost cel sau cea de la care am contaminat-o, nu am reușit să-mi dau seama] era că dacă îți intră o țeapă în deget și nu o scoți, cu timpul o să-ți crească un copac din mână. așa că mă înfioram în gând de fiecare dată când mă imaginam cum aș arăta cu trunchi, ramuri și frunze umblătoare... Ștrămpănel însă are o căruță de frici, unele mai bizare [și mai ales nejustificate] ca altele. săptămâna trecută, pe când ne dădeam cu bicicletele, mi-a spus că i-a promis tata să-l ducă la un doctor de urechi. abia în seara asta la cină am aflat cum crede că se va desfășura operația: doctorul de urechi îi desface craniul în două, apoi umblă cu o șurubelniță și dă volumul mai tare, ca să audă întotdeauna când e strigat.

tu ți-ai făcut lista cu dorințe?

...

mereu când mă întorc de la oază îi spun că de acolo se vede cel mai frumos cer înstelat [eu una cel puțin mă rătăcesc privindu-le frumusețea sclipitoare], dar până acum nu am reușit să o conving la o urcare cu rucsac în spinare și nădejde de căpătat voie bună în gând. azi m-am trezit însă cu mesajul ăsta de la copilul-iubitor-de-stele: „În noaptea de 12 spre 13 august astronomii se așteaptă la peste 100 de  stele căzătoare pe oră. Dacă vă aflați la Oașa, în județul Alba, nu ratați spectacolul ceresc de meteori, poate cea mai spectaculoasă ploaie de stele a anului 2014. Aici se prognozează o vizibilitate maximă a meteorilor.” câteva secunde am intenționat să-i scriu că am studiat un semestru de pragmatică și că datorită ei ghicesc mai repede adevăratele intenții din spatele unui mesaj. bineînțeles că mi-ar plăcea să fiu acolo, dar no... date fiind toate, le vom aștepta să cadă și de acasă...

știrbire neștirbită

...

i-aș scrie domnului Bernea că încep să înțeleg cu adevărat cine e omul diamantin. încă nu-mi dau seama în totalitate, dar învăț pas cu pas și zi de zi, datorită celor care-mi ies în cărare. ieri, spre exemplu, am ajuns într-un sat de la capăt de lume, unde atunci când vezi bolovănosul drum ce pare rupt în două [uneori și-n nouă] nu poți să nu te gândești cum de atâtea generații de bătrâni au răzbit urcând râpile pe brânci, vorba lui Arghezi... minunea e că încă mai există astfel de răbdători. m-am plimbat un pic singură [nu prea mult, ca să nu fiu luată drept lunatică], iar la un moment dat m-am întâlnit cu o bătrânică ce aducea o căldare cu apă. a lăsat-o jos, apoi s-a oprit zâmbindu-mi. fără un dinte în gură, dar cu fața senină cât Cerul. [așa-s toți acești oameni: săraci într-ale agonisirii lumești, dar nădăjduitori și necuprins de muncitori...] nu știi niciodată de unde ai de căpătat o lecție de viață, așa că e bine să îți dai timp să vrei să vezi dincolo. dincolo, adică înlăuntru, în cuibul sufletului. o să încep să scriu poveștile acestor oameni. pentru că avem multe de învățat de la ei...

rădăcini într-o astfel de oblăduire

...

„Dumnezeu este aerul sufletului nostru, fiule Neagoe. Fără El, asemeni unei păsări, noi nu putem a ne ridica de la pământ. Fără Domnul, viața noastră este praf și tină și nu se deosebește cu nimic de a târâtoarelor care au pământul ca hrană, fericire și mormânt. Însă cine Îl are pe Dumnezeu ca pe văzduhul în care trăiește și din care își trage duh, acela are aripi de vultur și se avântă spre înălțimile cerului. Omul însă e mândru și nu vrea să viețuiască după voia lui Dumnezeu, lui îi place să se conducă el însuși după mintea sa și nu înțelege că nu are destulă pricepere pentru a face binele fără Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povățuiască ce anume să facem și Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.” (Măria Sa, Neagoe Basarab... Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești)

O carte cu suflet românesc, care mi-a amintit de ce e atât de bogată moștenirea poporului român...

un peu de Sartre

...

„J’ai commencé ma vie comme je la finirai sans doute: au milieu des livres. Dans le bureau de mon grand-père, il y en avait partout; défense était faite de les épousseter sauf une fois lʼan, avant la rentrée dʼoctobre. Je ne savais pas encore lire que, déjà, je les révérais, ces pierres levées: droites ou penchées, serrées comme des briques sur les rayons de la bibliothèque ou noblemente spacées en allées de menhirs, je sentais que la prosperité de notre famille en dépendait. Elles se ressemblaient toutes, je mʼébattais dans un minuscule sanctuaire, entouré de monuments trapus, antiques qui m’avaient vu naître, qui me verraient mourir et dont la permanence me garantissait un avenir aussi calme que le passé.”  (Jean-Paul Sartre, Les Mots)

răstălmăcire

...

cam asta o să scrie el peste câțiva ani: erau amândouă nebune. una a început să mă învețe să scriu scrisori încă de când aveam șapte ani, apoi am tot primit plicuri de la prietene de-ale ei. într-o bună zi am sfătuit-o să aibă răbdare, că pentru lucrurile bune trebuie să ai răbdare. la un moment dat chiar am întrebat-o cine a fost Virginia Woolf, că cealaltă o tot zorea cu Virginia Woolf scoate brioșele din cuptor. am început să o cunosc atât de bine, încât atunci când mergeam seara amândoi cu bicicletele, îi completam replicile. mereu aduna flori de câmp, mai ales ochiul-boului. datorită mie, că nu știu cum se face că ea nu le vedea întotdeauna. mă forța să beau ceaiul fără zahăr, chipurile pentru că altfel nu mai simți gustul plantei. în plus de asta, la fiecare mic dejun mă întreba cuvinte în engleză. le uitam repede, dar ea tot mă cicălea. într-o vară reușisem să învăț și că broască în franceză e grenouille. aialaltă era o zăpăcită. mereu îi plăcea să mă tachineze și-mi punea nume haioase. pe seama lui „Ștrămpănel” au râs multă vreme ai casei. când învăța pentru medicină, punea vina pe mine că din cauza somnului lin adoarme și ea. apoi, mai erau și nopți când ne dădeam pumni și picioare, deși loc era destul. în fiecare zi mă șantaja, păcălindu-mă să merg să-i cumpăr ceva dulce. țin minte și o dictare pe care am primit-o de la ea, rânduri care ne-au stupefiat și amuzat pe toți. aaa, am uitat să vă spun că pe când abia învățam să pronunț cuvintele, mă chinuia cu paleobiologia celacantelor. ar mai fi atâtea de adăugat, că nu mi-ar ajunge o carte. poate ar trebui totuși să știi că cele două nebune sunt surorile mele mai mari...

apus furat

de la  ceșticeuri

furat nu din egoism, ci ca să te bucuri și tu! mulțumesc mult, Spiridușule ghiduș! dacă n-o să văd marea vara asta, măcar mi-am reamintit-o...

cum miroase o carte?

...

aseară, înainte de a adormi, mi-am amintit că zilele trecute voiam să-ți scriu despre mirosul cărților... și asta în urma discuției care m-a făcut să mă întreb dacă oare nu simți și tu că aceste cotoare nu au doar suflet, ci și miros. cred că boala o am dintotdeauna, de când venea tata cu cărțile cu basme sau mici romane cu coperți care mă duceau imediat cu gândul într-o altă lume. nu sunt contra tehnologiei [o mică dovadă ar fi blogul ăsta, fără de care țâșpe simțăminte s-ar fi mototolit într-un coș, iar toate fotografiile ar fi rămas ascunse într-un anonim folder], cum mi s-a reproșat subtil că mă arăt a fi când am zis că mi s-ar părea că pierd ceva din poveste citind de pe o tabletă, dar o să rămân toată viața o îndrăgostită de cărți. pentru Bucuria nemărginită pe care mi-o aduc. pentru viața care răzbate dinlăuntrul lor. pentru că ținându-le în mână îmi imaginez adesea nu doar cine, ci și cum le-a scris, cine le-a editat, cine le-a transportat, ce librar le-o fi așezat pe raft și dacă nu le-a răsfoit paginile curios...cărțile nu au doar viață, ci și miros. la fel ca oamenii. și tot ca ei, nu e carte care să miroasă la fel cu una vecină. dacă nu mă crezi, poți să dai o mică fugă la rafturile tale sau la bibliotecă/librărie și să te convingi. no, dacă n-o să simți decât miros de praf, sau de litere noi/învechite, atunci înseamnă doar că suntem diferiți. altfel, cărțile-au miros de rost! 

cât timp ne duc roțile

...

 ne bucurăm împreună de lucrurile mici și simple ale lui acasă și e bine...

la mulți ani, Ana!

what about Alice?

...

Two days ago I started reading Alice's Adventures in Wonderland in the bus. Actually, I read it a few months ago too, after having accidentally found a book of linguistics which made me very curious about Carroll''s talent of inventing funny words and expressions. Well, it is delighful! Open the book and you'll understand why! :)

ʽWould you tell me, please, which way I ought to go from here?ʼ

ʽThat depends a good deal on where you want to get to,ʼ said the Cat.

ʽI donʼt much care where -ʼ said Alice.’

‘Then it doesn’t  matter which way you go,’ said the Cat.

‘- so long as I get somewhere,’ Alice added as an explanation.

‘Oh, you’re sure to do that,’ said the Cat, ‘if you only walk long enough.’

Alice felt that this could not be denied, so she tried another question. ‘What sort of people live about here?’

‘In that direction,’ the Cat said, waving its right paw round, ‘lives a Hatter: and in that direction,’ waving the other paw, ‘lives a March Hare. Visit either you like. They’re both mad.’

‘But I don’t want to go among mad people,’ Alice remarked.

‘Oh, you can’t help that,’ said the Cat: ‘we’re all mad here. I’m mad. You’re mad.’

‘How do you know I’m mad?’ said Alice.

‘You must be,’ said the Cat, ‘or you wouldn’t have come here.’

Alice didn’t think that proved it at all; however, she went on ‘And how do you know that you’re mad?’ 

(Lewis Carroll, Alice’s Adventures in Wonderland)

să fie oare utopie?

...

cu fiecare pas pe care îl fac îmi spun că trăim într-o lume nebună. anormală, zgomotoasă și ahtiată după averi. uneori chiar îmi vine să las totul în urmă și să fug undeva într-un colț de Românie cu adevărat uitat, cumva la celălalt capăt al pământului...dar nu vreau să plec singură. aștept să vii să mă iei de mână și să mergem amândoi. știu că vei veni, deși câteodată așteptarea asta mă roade și-mi pune nădejdea la răbdare...

trăiesc pe un pod. și uneori mi se întâmplă să mă scald în ambele maluri ale apei în aceeași zi. într-o parte e bine și senin și frumos, și-n cealaltă e lumea cea cu susu-n jos. în casa inimii unde-i lumină, ce nevoie de obloane? aștept să vii să mă iei de mână și să mergem amândoi. într-un loc unde oamenii se bucură pur și simplu că trăiesc, fără grija averilor, dar îngrijind de suflete... să fie oare utopie?

tu cum trăiești frumos?

...

azi când m-am dus în grădină [am dezertat însă repede, că m-au îmbrobodit furnicile] mi-am zis în sinea mea că atunci când voi fi mare vreau să trăiesc frumos. apoi, în următoarea milisecundă, copilul din mine a răbufnit întrebându-se dacă am trait vreodată urât. nu, ceva nu suna bine, așa că am lăsat la o parte asemenea pseudofilozofii…

pe la 7:30 pm am fost cu Dideplu între poieni să pândim soarele. îmi era dor de o așa plimbare cu iz de altădată…ne-am imaginat, cu Ștrămpănel în frunte, cum norii cei năstrușnici se transformau din corăbii de pirați în balene, broaște, elefanți de nu-știu-care și câte și mai câte…simțeam că inima îmi râde cu poftă; îmi primeam răspunsul că prin asemenea momente trăiește omul frumos. câtă minune în cuprinsul vieții! câtă minune și frumusețe ne înconjoară! cred că numai cultivându-ne bucuria inimii [prin lucrurile mici care ne fac fericiți pe fiecare] zi de zi putem rămâne copii…

omul trăiește frumos având conștiința clipei. cel puțin, așa am simțit eu azi...