poante pe anotimpuri

Eu sunt copilul căruia-i fac cu ochiul afișele și zice: ”Ce-ar fi să mergem? Hai acolo!”. Eu sunt copilul care, atunci când nimeni nu răspunde la telefon sau la invitație, se duce și singur. Eu sunt copilul cu inima tresărind la toate lucrurile frumoase lăsate de Doamne Doamne pe pământ...Dacă am învățat ceva, e că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne-a fost dată, să evităm amânările de orice fel. Azi a fost zi de bucurie datorită domnului Vivaldi... Ți-am povestit oare că am admirat dintotdeauna pianistele și balerinele pentru puterea lor de stăpânire, pentru verticalitate, pentru perseverență, pentru ceea ce reușesc să fie și pentru ceea ce transmit?

Vine primăvara și o aștept cu inima deschisă. Nu e neapărat benefic, căci și ”deschisul” poate să doară tare  uneori, mai ales dacă ții portița legănată de amintiri și anotimpuri...

un șnur simplu, se poate?

S-a limpezit cerul, iar strada e împânzită de flori și mărțișoare, care mai de care... Șnururi simple însă abia de mai găsești; i-am cerut unui domn câteva, dar numai după ce le-am cumpărat am văzut că împletitura tradițională de roșu-alb mai avea și un fir de argintiu de beteală, ceea ce îi dă o oarecare nuanță de kitsch. M-am resemnat gândindu-mă că am renunțat la cafea în schimbul a ceva ce oricum nu o să dăruiesc...Anul ăsta mi-am propus să nu cumpăr niciun mărțișor. Nu am cumpărat până acum și sper să rezist ”ispitei” până la final. Se va găsi o bucurie în ceva mai simplu, într-un cuvânt venit din  inimă...

plutește-n aer miros de nou

De îți petreci ziua printre litere, ajungi să te devoreze și să te prindă în vârtejul lor atât de tare, încât parcă din fiece înlănțuire-fie ea stih ori grăire- îți mai croiești o înfățișare, îți mai ascunzi un  zâmbet ori o întristare... Când o să am timp, vreau să învăț să croșetez și să coc cozonaci. Până atunci, vine primăvara...

cartea cu basme

”Unde mi-e cartea cu povești? Cartea mea cu basme românești, cea cu desene și modele tradiționale pe margine, primită de la tata... Unde e? Vreau să citesc povești!”. Cu asta i-am înnebunit pe ai casei de la începutul anului, răscolind rafturi, sertare și teancuri de caiete, de parcă n-aș fi avut ce citi. De parcă doar cartea aia ar fi avut litere de ”A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti...”. Nu fără motiv m-am încăpățânat s-o găsesc, ci pentru povestea ei, pentru amintirea momentului în care am primit-o. Nu, nu era nicio zi specială. Era, pur și simplu, o zi de octombrie, când tata se întorcea acasă de la fabrica de ață. Venea aducând mereu bucurii mici în geanta lui neagră. Și acum ne văd fugindu-le înainte, lui și mamei, zi de zi la 15:30, așteptând eti- puful, sau ciocolata de casă, sau eugenia, sau savarina, sau cutiuțele de boni-boni, sau...minunatele cărți cu povești. Aveam opt ani când am primit-o. Știam, fără îndoială, mai multe povești frumoase decât acum. Și marele dar era că le puteam împărtăși cu tâlc...

Acum? Acum sufăr de un soi de ”alzheimer infantil”. Să-i spun asta, tata s-ar supăra poate, sau, mai degrabă, nu m-ar crede, dar adevărul e că am uitat multele povești dintre cotoare. După atâția ani, mi-am cerut amintirea copilăriei. Din fericire, am descoperit ”hoțul” de curând. Măcar cartea mi-e acum aproape, căci nu mai sunt în clasa a doua, iar tata nu mai vine de la fabrica de ață...

ai văzut că cerul râde în albastru crud?

Păsătorule,

Copilul din mine devine  din ce în ce mai de nerecunoscut pentru tine, știu. Nu mă întreba, te rog, de ce se întâmplă așa. Știi că am fost mereu în căutarea liniștii și a simplității care să-mi aducă fericirea. Poți sta liniștit, acum simt cu adevărat că am găsit-o în toate lucrurile mici cu care îmi umplu zilele. Mi-s confortabili și dragi șoșonii de lână pe care tu poate nu-i suporți, dar vezi, asta nu-mi mai aduce dezordine în inimă. Să nu crezi însă  că am devenit o insensibilă și o ipocrită; încă am sufletul plin de picuri de dor, altfel n-ai mai primi bobârnacele cu gânduri bune. Scrie-mi și tu, sau măcar primește soarele de primăvară...

                                                                                                                                cu drag, eu.

... și-a povești frumoase de februarie

„... Să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale
Prin care, trecând, lumina să scoată
Foşnet de frunză uscată;
Și miroase-n odaie
A creioane ascuţite prelung
Şi-a hârtie neîncepută;
Din gânduri, din dragoste
Sau numai din somn trezindu-mă
Bucuroasă, buimacă,
Să trag pe mine o haină,
Să ies năucită în stradă
Cu picioarele goale-n pantofi
Şi să întreb fericită:
Ştiţi cumva în ce an suntem?”
                                      (Ana Blandiana, Dorința)

În cazul în care te întrebai ce mai face, căsuța noastră curcubeu a supraviețuit iernii. Ne-am cățărat astăzi voioși pe scara albastră, asta după ce-am desfăcut poveștile din plic și am terminat inventarul celor trei nuscele curajoase... Sincer, sincer? Nicăieri nu-i ca acasă!

cer-și-tot

Aseară și azi am cerșit. Cer dintotdeauna. Sunt o mare cerșetoare. Cer și apoi, după ce mi se dă, inima-mi tresare și se simte nevrednică. Întreb și mă frământ și, când mi se răspunde așa repede, parcă aș mai aștepta. Ciudați mai suntem noi, oamenii! Adesea parcă nu ne găsim locul, ne lăsăm bătuți de tot felul de vânturi care mai de care mai răzgânditoare, ne aplecăm, ne îndoim, ne răstălmăcim...Singura noastră calitate e că avem frumusețea albastrului deasupra, ordinea din care am fost plămădiți și spre care să tindem din nou... Seninul e semn de bine.

cum așa?

 Te rog să-mi fii alături. Nu va fi ușor, dar va fi frumos. Cum pot oamenii să ofere atât de mult? De unde le vine minunăția? Te rog să-mi fii alături. Nu va fi ușor, dar va fi tare frumos. Bine?

poveste de Făurar

Sigur ai și tu Anonimii tăi preferați. Și nu mă refer aici la oamenii dragi, la cei care-ți sunt mai mereu aproape, ci la (cvasi)necunoscuții de fiecare zi. La cei pe care îi vezi dimineața în drum spre școală, facultate ori serviciu trecând pe strada X, sau că poartă o anumită căciulă sau un anume palton, sau cu care te intersectezi din întâmplare destul de des.

Anul trecut începusem să scriu poveștile ”Anonimilor” mei și, printre ele, am strecurat, subtil, una destul de scurtă despre un tânăr care m-a impresionat. Nu l-am mai văzut de câteva luni, așa că m-am bucurat să-l întâlnesc  aproape de Casa Literelor. Săptămâna trecută lumea abia se abținea să nu-mi spună că sunt nebună urând ”La mulți ani!” de An Nou în februarie, dar el m-a îmbrățișat cu aceeași urare...

 M-am bucurat sincer pentru fericirea lui și, văzându-l așa împlinit, mi-am amintit zâmbind de momentul în care m-a găsit lipind felicitări de Moș Nicolae, sau când m-a privit înciudat aflând că nu știu desenele ”Viața cu Louie”, ori când a fugit curios cu plicul galben să vadă ce i-am putut scrie.  Mi-a împărtășit frânturi din frumoasă turnură pe care a luat-o viața lui și despre minunea minunile care-i revarsă ploi de bine în suflet. E un copil mare cu un vis extraordinar și o să ajungă acolo unde își dorește, sunt sigură...

odinioară, poveștile...

”Știu bine, cei de-afară văd ziduri cenușii,

Nebănuind grădina în care m-am închis -

Dar pentru tine singur, ce nu poți să nu vii,

Copacii mei din suflet spre ceruri i-am trimis.” (Ion Pillat, Grădina dintre ziduri)

”Prin iarna din cămara zăvorâtă

Se furișează cald miros de mere,

Readucând în vremea viscolită

Iar toamna cu trecută mângâiere,

         Când sufletul împovărat venise,

         Cu târna lui de poame și de vise,

         În casa amintilor închise.

Și-n inimi amorțite de-a lor strajă,

Străbat adânc, îmbălsămând gândirea,

Cu seva lor fierbând din nou sub coajă,

Copilărescul dor și amăgirea...

      Și-n inimi, viu ca și întâia oară,

      Te scoli din somn, tu, cel de-odinioară,

      Din somnul tău, copil de-odinioară...” (Ion Pillat, Copil de-odinioară)

  

Ai avut dreptate. Spre binele meu, ar trebui să fac cumva să mai pun și eu mâna pe-o carte. Știi, câteodată am o sete nebună de a devora cărți, alteori sunt zile când aproape că nu citesc. Azi iar am prins drag de literatura română; m-aș fi așezat acolo, în inima cotoarelor povestitoare, să răscolesc după alte  Lulli, Olguțe și Otilii, după Ticușori, Urși, Victori și Feți-Frumoși, cum au fost cei care mi-au bucurat copilăria...

despre dragoste

Nu avem nevoie să ni se spună când e momentul să iubim. Nici nu trebuie să existe o zi specială dedicată iubirii... pentru simplul fapt că iubirea adevărată se dăruiește continuu și necondiționat. Dacă ești printre cei împresurați de agitația orașului, du-te la țară și caută iubirea! Sau într-un locșor unde liniștea le dă oamenilor timp să conștientizeze că sunt vii, că trăiesc. (Când te întorci,  o să vezi, negreșit, lumea cu alți ochi.) Iubirea aduce fericire și împlinire, iubirea nu are „dacă”, iubirea nu are ceas... E o clepsidră infinită de dăruire, o lumină ce pâlpâie atâta vreme cât îți păstrezi inima deschisă...

Om drag, îți las și câteva cuvinte frumoase pe care le-am citit zilele trecute. Sunt sigură că o să te bucure:

„Om, omule bun, pune în cugetul tău și fapta ta întâi dragostea. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrănește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial. Dragostea este cheia clipei și a veșniciei. Dragostea împrăștie urâtul, urâtul singurătății, topește răul, răul întunericului, alungă tiparele și hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni ființă nouă și nerobitoare. Dragostea naște și pârguiește rodul, transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeiasca față joacă focul luminilor de ape în lumina durerilor noastre. Este în firea omului să învingă prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Cine nu iubește, nu are simțuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipește liniștea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine și frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie și-l crește dragostea. Așa vine pacea, pacea adevărată, pacea raiului și a vieții veșnice. Când ai pornit să fii om, să știi că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul dezrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste și mâna ta bâjbâie. Caută sâmburele vieții! E în tine!” 

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate)

să mergi înainte, puiule de urs!

    Am așteptat ziua asta îndelung; nici nu mai țin minte de când am tot vrut să merg la Cluj. Nu am înțeles niciodată prea bine ce anume mă cheamă în orașul ăsta, pur și simplu așa am simțit. Astăzi dis-de-dimineață m-am urcat în autobuz cu toate scrisorile primite de la Ana și am privit zâmbind cerul. Ziua abia mijea și parcă Doamne Doamne îmi zâmbea de printre dealurile alb-albăstrii... Doamna lângă care m-am așezat mi-a oferit o adevărată lecție de viață: vine de câteva luni la Cluj nu pentru că îi place, ci pentru că trebuie. Pentru tratamentul care i s-a oferit ca o șansă, pentru nădejdea că va putea ține boala capricioasă cumva sub control...

    Știi cum fac copiii mici când merg într-un loc nou, nu? Întreabă curioși ce-i aia și aia și aia și câteodată mai și sar în sus de bucurie. Exact așa am fost și eu. Săraca Ana, am înnebunit-o de cap și i-am omorât picioarele cât a trebuit să mă plimbe...Am rămas pironită câteva secunde în fața ”Hogwarts”-ului lor, a cărui amintire mi s-a întipărit de acum doi ani, i-am inspectat coridoarele (asta pentru că literele erau plecate în vacanță) și apoi am plecat înspre ceainăria luminoasă. Drept în geam ne-am suit, să vedem tot bulevardul. Oamenii sunt frumoși, majoritatea sunt tare șozi atunci când merg pe stradă (spre surprinderea mea, clujenii nu-s așa grăbiți  cum mă așteptam să-i găsesc). Cel mai mult mi-au plăcut un domn cu bicicleta galbenă care-și trasporta cățelul gri (mândru nevoie mare, cu zulufii-n vânt) într-un ghiozdan - marsupiu portocaliu și un bunic ce avea un buchet de flori de câmp în mână....

     Schimbul de plicuri? Cu el e o altă poveste. Mi-a fost frică oarecum. Nu le-am citit toate, nu aș fi putut...Era ca și cum mi-aș fi regăsit un jurnal uitat prin cine știe ce sertar. O vedeam pe Ana deschizându-le pe ale ei și mă gândeam cu drag la nebunia care mi-a adus atâta bucurie. Aveam în fața mea un om de nădejde descoperit pas cu pas, lună de lună, din poveștile-i celulozice...

      M-am întors cu miriapodul ”Alis”, vorba Anei, ” în Țara Minunilor”. Lucru neașteptat, mi-am dat seama astăzi că, de fapt, iubesc Sibiul mai mult decât credeam. Poate datorită faptului că, fiind mai aproape de casă și împresurat cu amintiri, mă leagă multe de locurile prin care trec zi de zi...

      Și tot astăzi, cei de la ”România pozitivă” au postat interviul despre ”Scrisoare pentru țara mea”, pe care îl poți citi aici:  http://www.romaniapozitiva.ro/romania-internationala/scrisoare-pentru-tara-mea/.

copiii e mai bine să rămână mici...

A stat câteva zile cu picioare înghețate, până nu i s-a mai părut nimic ciudat în asta. Adormea cu lampa aprinsă și cartea necitită, ca un cerșetor. Se trezea apoi dimineața devreme, spăla bine-bine ibricul vechi și fierbea cu răbdare buruienile adunate pe timp de vară. Umplea căni cu  ceaiuri fierbinți doar pentru a uita de oboseală. Nci măcar șoșonii de lână, lăsați prin cine știe ce colț, nu i-ar fi fost de niciun ajutor...”Dacă n-aș fi mâncat  toată ciocolata cu marțipan, poate cerul nu s-ar fi supărat și ar fi fost înseninat de milioanele de stele. Poate zăpada ar fi putut fi și galbenă, ca noi să o  colorăm cu cerneală albă.”, gândi ea. Într-o amiază, au chemat-o afară. Și-a îmbrăcat paltonul în grabă și a pornit pe străzi. I-a observat pe năstrușnici de la depărtare; purtau ghiozdane pătrățoase de două ori mai late decât ei și i-a auzit șușotind, așa cum își amintea că făcuse și ea cu ani în urmă în preajma celor mari. ”Să-i zicem? Oare să-i zicem?”. Nu le-a dat mare atenție, dar când a trecut prin dreptul lor i-a văzut aruncându-i o privire fugară și-o replică rușinată de: ”Bună ziua!”. Atunci și-a dorit încă o dată să mai fi avut ciocolată cu marțipan, le-ar fi putut-o împărți în loc de: ”Să creșteți mari!”...

încă o scrisoare. un alt început...

Trenul mă aduce, de fiecare dată, acasă. La acasă-acasă, cel cu căsuța curcubeu, dolofane proaspăt coapte, ciocolată și scrisori în noptieră. Cum-necum, s-a mai dus o serie de examene...Acum, privind înapoi, parcă nici nu-mi vine a crede. M-am imunizat oarecum (deși aseară iar simțeam un soi de gol în mine). ”Pe când o să citești scrisoarea n-o să mai am niciun examen și nici tu n-o să mai ai. Tocmai ți-a trecut jumătate din viața de student.”. Am adus plicurile și concertul doamnei Hortensia cu mine, să-mi umplu cele două zile de vacanță. Desenatorul casei a primit în prima lui scrisoare  pisici care să se ”holbeze” la el, și, de fericire, s-a apucat să scrijelească litere de tipar...

detectivii au un al țâșpelea simț al lor

”Omul este o ființă tainică și nemăsurat de bogată; în țesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite. Nici după cele mai lungi și mai atente conviețuiri nu ne putem socoti în drept de a judeca pe altul. În fiecare dintre noi sălășluiesc atâtea puteri și slăbiciuni, atâtea frumuseți și lucruri urâte, încât cu greu am putea alege adevărul și împărți dreptatea.”     (Ernest Bernea- Îndemn la simplitate)

Când vine februarie, știu că se întoarce în Sibiu omul care în doi timpi și trei mișcări mă pune la punct. Pentru că ține la mine și îi pasă de ”modestia” mea, nu de alta. Realist și practic, scurt și la obiect, m-a încuiat din două întrebări. M-a ajutat, încă o dată, să înțeleg că trebuie să îmi ordonez mai bine prioritățile și să-mi dau seama ce vreau de la viață. Poate are dreptate și m-am lăsat dusă de valul lui ”pur și simplu”, dar au fost și lucruri pe care nu i le-am putut explica, sau le-a înțeles greșit pentru că așa mă complic eu când vine vorba de pus sentimente în cuvinte. Esențial e că voi ține cont de ceea ce mi-a spus și-mi voi respecta promisiunile...

între lupi și cioburi

Am avut o tentativă să-ți scriu despre lupi. Prea nu-mi dau pace zilele acestea. ”Lupi singuratici”, ”lupi tineri”, lupi pe hârtie, tot soiul de lupi...Am renunțat însă la timp, inima-mi e neputincioasă azi. Oare îți amintești de ”fata cu părul de aur și rochie albastră”? Ți-am povestit despre ea la un moment dat. (Găsești povestea aici, în cazul în care nu ai citit-o în august.) Azi am întrebat-o de a mai adunat ”cioburi” și mi-a spus, oarecum tristă, că da, dar oricum nu le vede nimeni. Mi-am amintit, văzându-le, că tare mi-e dor de fotografie. Al meu nikonuț cam hibernează de când domnii de la google nu mă mai lasă să postez fărâmele adunate. Mi-am propus la început de an să fac cumva să-i cumpăr un frățior mai mare, dar nu știu cum o să reușesc…Până găsesc un remediu problemei, îți las adresa unde crețofana adună bucuriile ei de copil: http://cioburidesibiu.blogspot.ro/.

un măr cu viermi e un măr ne-bun

Poate ți-am părut adesea un copil bun. Mă văd nevoită să te dezamăgesc, spunându-ți că nu sunt. Gândește-te la mine ca la un măr pe care mai că l-ai mânca, arată destul de bine și pare gustos. Pe dinăuntru însă ascunde bulevarde întregi de viermi. Și nu exagerez deloc, dar nu ai cum să-ți dai seama pentru că doar Doamne Doamne ne vede cu adevărat sufletele, doar El ne cunoaște dincolo de masca pe care o purtăm în fața oamenilor...Când viermele din mine conștientizează acest lucru îi vine să intre-n pământ de rușine...Și culmea ironiei e că atunci se mai găsește câte cineva care să zică: ”Uite un măr bun!”.

al cincilea anotimp

”De ce-ai dat, Doamne, grai la om,

Iar nu la floare și la pom?” (Grigore Vieru)

Ieri am primit ghiocei, poate ca un semn al pre-venirii primăverii. Azi am văzut-o în oraș și pe tanti cea cu mâini tremurânde vânzând mâțișori. Și totuși, e doar început de februarie...Nu știu dacă îmi place anotimpul ăsta nehotărât; cred mai degrabă că îmi dă o oarecare stare de neliniște. Deși, neliniștea e tot un fel de liniște acum. Uneori stau și mă întreb dacă sunt aceeași eu. Primesc de la Doamne Doamne mult mai mult decât merit și, în loc să-I mulțumesc, mai tare mă împiedic în ale mele nătângii...

Oamenii de la ”balet”  sunt frumoși în felul lor. Totul e să ajungi să le înțelegi dragostea pentru baba-oarba-cuvintelor. M-am gândit de atâtea ori că aș putea scrie o întreagă poveste cu și despre scaunele noastre goale (văzute prin lumini tomnatic-primăvăratice, umbrite de carminul apusului sau meditative la căderea fulgilor de nea)- nu degeaba mi-am făurit adesea scenarii care mai de care mai ghidușe. Dar apoi, ca să-mi scuz neputința, mi-am zis că nimeni nu o să vrea să știe despre scaunele goale din Casa Literelor.

Azi am luat un scaun, l-am așezat în fața unei uși închise și am așteptat. Știi, oamenii devin agitați în fața unei uși închise. Eu, în schimb, după războaie între răbdare și nerăbdare, am închis ochii și am început a surâde...Toată sintaxa plutea undeva departe, tot ce vedeam erau fărâme de bucurie: ninsori și ploi și vânturi care mă băteau în timp ce eu stăteam pe un scaun în fața unei albe uși închise...