nici
glasul care deschide poarta,
nici
mâna care duce găleata,
nici
piciorul care poartă dorul.
doar tăcere...
au amuțit toți curcanii,
stăpâna a plecat
să întâlnească îngerii...
de ieri mama nu mai e copil.
nici
glasul care deschide poarta,
nici
mâna care duce găleata,
nici
piciorul care poartă dorul.
doar tăcere...
au amuțit toți curcanii,
stăpâna a plecat
să întâlnească îngerii...
de ieri mama nu mai e copil.
...
mergea tot înainte.
pașii ei
bătătoriți de trudă și așteptare
știu drumul icoanei
pe de rost.
inima
nu merge pe de lături și nu are nevoie de ochi.
Anul trecut pe vremea asta Dodo stătea la mine-n brațe și râvnea la colacul primit de George. Acum, cu traista pe umăr, au urcat de mânuță, împreună cu alți copii dragi, în deschiderea concertului de colinde al Ligii studenților din Timișoara.
Nu, nu-mi vine să cred că sunt atât de mari!
Atâta putere, atâta lumină, atâta tărie cere marele propovăduitor de la femeie cât cere de la soare - nu mai puțin. Și are dreptate. Deci puterea femeii se simte în toată casa. Puterea ei o simțim îndată ce am intrat în casă, încă înainte de a fi întâlnit pe stăpâna ei. Încă de pe pragul ușii o putem cunoaște, și de acolo începem a fi sub farmecul ființei și al lucrării ei. În palate ca și în colibe, ori de călcăm pe covoare, ori pe un așternut de lut, ori de ne întâmpină o slugă îmbrăcată în haine cu fire de aur, ori un copil desculț, de intrăm într-o cameră bogat împodobită, ori în cămăruța mică și strâmtă - pretutindeni ne grăiește răspicat stăpâna casei, o cunoaștem fără a o fi văzut. Iar când dânsa e ca soarele, atunci casa ei e asemenea cerului luminos, senină și înveselitoare. Când femeia, stăpâna casei, poartă pe fruntea ei curățenia, în mâini lucrul și în inimă iubirea, atunci în jurul ei ea răspândește mireasmă și strălucire, atunci copiii și florile ei înfloresc, atunci bărbatul ei zâmbește când intră acasă obosit de munca zilei, atunci oaspetele, căruia ea îi iese în cale, se înveselește, atunci bolnavul, la auzul glasului ei, se simte mai bine, atunci cel lipsit se simte ajutat mai mult de sfaturile ei înțelepte decât de darurile ei cele mari. Nu e greu ca femeia să fie ca soarele. Un singur dar se cere: iubirea! O femeie cuprinsă și însetată de iubire nu se uită la nicio greutate, la nicio jertfă, la nicio osteneală, la nicio frică; căci ea nu trăiește niciun minut pentru sine, ci numai pentru alții. Ea nu întreabă: „Fi-voi eu fericită?”, ci ea își zice: „Ferici-voi eu pe cei pe care mi i-a dat Dumnezeu?” Femeia, care în toată vremea și în tot ceasul își pune această întrebare, curând va simți puterea ei, căci ea mărește înțelegerea și deschide ochii. O femeie niciodată n-ar trebui să meargă la culcare înainte de a se fi întrebat: „Pe cine am făcut eu astăzi fericit?” Iar ziua în care ea n-a înveselit și n-a încălzit inima unui om să i se pară o zi pierdută. (Regina Elisabeta a României)
[pe fundal: frunze de gingko biloba, oțetar, arbore de gumă și stejar]
...
Checul Laurei Adamache reinterpretat. Adică cu o treime din cantitatea de zahăr [brun], cu pudră de roșcove în loc de cacao, cu merișoare extra și decorat cu mere și migdale măcinate.
...
În noi toți e sădit un dor adânc și fierbinte de a ne îmbunătăți, acel dor care ne aduce aminte că nu suntem ai lumii acesteia, că aici avem să murim. Sunt apoi între oameni unii care cred că au întreaga biruință câștigată. Aceștia se leagănă pe undele lingușitoare ale îndestulării de sine, până când dau fără veste de o prăpastie primejdioasă, în care erau să se prăbușească spre pieirea lor. Să nu crezi că, îmbătrânind și ostenit fiind, lupta pentru tine s-a sfârșit. Slăbiciunile ne însoțesc toată viața. Noi nu ne putem da seama câtă răbdare au avut alții cu noi! Până când trăim nu e iertat să fim obosiți, căci pentru cei osteniți e gătită odihna de veci și singur Dumnezeu știe cine are nevoie de repaus și cine trebuie să mai ostenească. Viețuiți așa, ca fiecare zi să fie pentru voi o biruință! Fiecare zi să fie o treaptă pe care voi ați tăiat-o în stânca cea înaltă, pe care vă urcați.
(Regina Elisabeta a României - Carmen Sylva)
...
Azi după-amiază, pe când ne întorceam spre casă de la pâine, Dodo cel ștrengar, de pe bicicleta de echilibru, vede semnul de sens unic și-mi zice: „Uite, mami! Ne zice s-o luăm în sus, în Cer!”
...
Sunt mulți care cred că-și cunosc chemarea și apoi aleargă, dau goană, luptă și ostenesc - în zadar. Ei au rătăcit, au apucat pe cărarea cea greșită, dar nu voiesc să se întoarne. Ei cred că viața e prea scurtă pentru a începe din nou traiul și nu cugetă cât de lungă e viața, când umblăm pe cărări rătăcite, și cu cât e mai bine să facem ceea ce trebuie, în timp scurt, sau să lucrăm numai ceva, în loc de a pierde vremea în zadar, rătăcind pe căi greșite. Sunt iarăși alții care cred că și-au greșit chemarea pentru că n-au putut face averi, pentru că n-au putut ajunge în slujbe și în vrednicii. Dar, omule, cine ți-a spus că ai fost făcut pentru dânsele? Să se tânguiască oare greierul pentru că nu-i privighetoare? Ori scaiul pentru că nu e trandafir? Ori pârâul pentru că nu poate fi fluviu? Noi însă nu voim să înțelegem că nu e dat tuturora să se împărtășească de toate bunurile, cum nu e dată tuturora de a avea puterea cea mai înaltă a priceperii. Cât de adeseori ar fi mai bine ca unii să taie lemne decât să scrie cărți, sau să-și curețe casa în loc de a învăța copii, sau să lucreze fierul în loc de a cârmui un stat! Nu soarta e nedreaptă, ci noi; noi înșine ne facem nedreptate, prin lenevire, prin nepricepere și căutând a ne înălța peste vrednicia noastră. Orice muncă e cinstită, orice chemare e frumoasă, orice viață e bogată dacă plecăm cu mijlocul încins și cu pași hotărâți, dacă nu lăsăm ca ochii să rătăcească, ci-i ținem deschiși și luminați. Să nu privim la ceea ce fac alții, a căror viață ni se pare mai tihnită, ci să umblăm în căile noastre, așa ca alții să privească la noi. Tu nu ești atât de neînsemnat încât să nu poți fi un luptător, un reazem pentru mulți, o pildă pentru toți. Prinde numai iubire pentru chemarea ta, cum artistul iubește bucata de marmură, ori pânza lui de zugrăvit. Nici o chemare nu e frumoasă, dacă nu o vei împodobi tu. Regele poate să necinstească tronul său și să-l tragă în noroi, iar cărbunarul poate să facă din cuptorul lui un altar pe care se jertfește în fiecare zi pe sine pentru ai săi, pentru datoria sa. Nu vedenia e frumoasă, ci gândul e frumos. Înaltă și măreață e cugetarea, iar nu starea noastră. Gândul trebuie să stăpânească, iar nu omul. Încinge-ți mijlocul, băiete, și te întreabă: Pentru ce trăiesc, unde să slujesc, ce să săvârșesc? Încinge-ți mijlocul, fetița mea, și întreabă: Pentru cine trăiesc, cui să servesc, pe cine să înveselesc? Încinge-ți mijlocul, bărbatule, și poartă în spinarea ta un deal, un munte, fără a șovăi, fără a sufla din greu, fără a aluneca. Iar tu, mamă, tu, mai vârtos tu, încinge-ți mijlocul și întinde aripile tale nu numai peste ai tăi! Fii tu mama tuturor celor ce se apropie de tine. Fii o regină în împărăția lepădării de sine și a jertfelor! Încingeți-vă mijlocul și voi, bătrânilor, și plecați cu fața veselă spre locașul vostru, spre patria voastră veșnică.
(Regina Elisabeta a României - Carmen Sylva)
...
Aici toamna și miroase îmbietor, nu doar foșnește. Miroase a mere bine coapte [știe el ursul de ce vine noaptea în grădină], a nuci și a struguri dulci, a nori care ciufulesc pădurea zugrăvită acum în mii de culori...
George, prompt, în picioare de la prima oră, cobora să ia micul dejun cu Buuu, apoi s-o viziteze pe muma [„Așa mi-e obiceiul, să merg s-o văd în fiecare dimineață.”], apoi să facă ture cu bicicleta și la vale, și la deal. Descurcăreț ca un oltean [doar e pe jumătate!], a luat pulsul întregului sat, s-a dat pe tiroliană în parcul recent amenajat [cine-ar fi visat la așa ceva pe când eram noi copii?], a recuperat pâinea de la magazin și-a fost până la Cope în seara în care am rămas în pană de făină. Nu se putea da în lături nici de la o ajuta pe Sea, mătușa cu buzunarele și gențile pline de cioco [pe care le-o dă, desigur, pe ascuns], să-și mute sutele de cărți și miile de lucrușoare în noul pod amenajat pentru ea.
Teodor - ursul Dodo jucăuș, cum îi place să-și spună, nu s-a dezis de dormitul până [mai] târziu dimineața. A avut destule momente bosumflate [acele momente complicate când nu-i intră nimeni în voie și nu înțelege nimeni ce are], dar s-a și jucat mult și a cerut zilnic fișe cu activități cu cifre și litere. Și el a stat destul cu Sea și s-a bucurat și de plimbarea la Sibiu, în special de vizita la secția de pompieri. El e pofticiosul [„să gust!”] cu care-am adunat și-am mâncat mere și nuci.
Dimitrie a fost tot o bucurie! Cum altfel, când a stat atât de mult pe afară și toată lumea îl alinta, fiecare cum putea? Pentru că de câteva zile a început să meargă de-a bușilea, a patrulat cât a putut. S-a plimbat în coșul bicicletei, a umblat la cenușa din teracotă, a studiat frunze din grădină, a bucurat-o pe muma cu cei doi dințișori ai lui, s-a dat în leagăn și [încă] s-a luptat cu mucii.
Eu am stat ori prin preajma lor, ori prin preajma aragazului, ori prin curte sau prin grădină. Am adunat mere și-am făcut [cu ajutor de la draga de muma] gem cu lămâie și scorțișoară [fără zahăr], am măturat frunzele de vie și de cireș [dar n-am răzbit cu vântul], am regăsit Sibiul cel mic și drag [și mi s-a îndeplinit dorința nespusă de a îmbrățișa un suflet drag] și m-am ales cu încă o carte din care să învăț a mă îndrepta...
Despre vestea neașteptată [dar îndelung așteptată], care ne-a bucurat sufletul, nu o să scriu acum, altfel o să mă aleg iarăși cu replica: „Nu-i treaba ta, Antonie!”
...
Un pescar ducea cu barca pe cineva. Pasagerul îl tot zorea:
- Mai repede, că întârzii la muncă!
La un moment dat, a văzut că pe o vâslă scria „roagă-te”, iar pe cealaltă, „trudește”.
- De ce ai scris așa? - a întrebat.
- Spre aducere-aminte - a răspuns pescarul. Ca să nu uit că trebuie să și trudesc, și să mă rog.
- Bun, de muncit, bineînțeles, toată lumea trebuie să trudească, dar să te rogi - și aici omul nostru a dat din mână a lehamite - nu e obligatoriu. Nimeni n-are nevoie de asta. De ce să pierzi vremea cu rugăciunea?
- Nimeni n-are nevoie, zici? - întrebă pescarul și scoase din apă vâsla pe care scria „roagă-te”, începând să tragă la o singură vâslă. Barca a început să se învârtă pe loc.
- Vezi cum e truda fără rugăciune: ne învârtim pe loc și nu mai mergem deloc înainte.
(Din volumul „De ce nu sunt înger - povești de trecut timpul cu folos”, apărut la editura Sophia, 2018)
...
Părea că iarăși treburile nu se mai termină, ca-n orice zi de sâmbătă. Aș fi putut continua până după miezul nopții fără oprire și tot nu le-aș fi dat de cap, însă am ținut cu tot dinadinsul să o cunoaștem pe doamna Iulia Iordan, autoarea cărților noastre dragi cu Luli [despre care am mai scris]. Prin urmare, cu degetele păstrând amintirea prunelor fierte noaptea trecută cu Dimitrie legănat în marsupiu, am lăsat o parte din vase nestrânse și castraveții încă în așteptare [oare când o să apuc să-i pun la murat?], mi-am schimbat rochia de casă cu una de oraș, am pus cărțile în traistă [pentru autograf], l-am luat pe George de mână și-am zbughit-o împreună la Bufnițe. Oh, cât mi-aș fi dorit să fi fost și dragul de Dodo acolo, s-o cunoască pe autoare și să asculte povestea lui Efemer...! [Din cauza virozei pe care o are a fost cam morocănos și nu a vrut să vină, preferând să se plimbe cu tati prin Nucalia.]
Cum e Iulia Iordan de-adevăratelea? Foarte caldă, luminoasă și zâmbitoare, exact cum răzbate din ceea ce scrie. Le-a citit copiilor prezenți [oare de ce atât de puțini??] la librărie cartea care urmează să apară în curând într-un format inedit: dintr-o valijoară de teatru Kamishibai, unde se aflau printuri cu ilustrațiile Veronicăi Neacșu. Ce bucurie și ce deliciu și pentru mine, copilul care astfel și-a amintit de modul în care ne spunea doamna Mili poveștile la grădiniță.
La secțiunea de întrebări mi-am dat seama că cealaltă doamnă prezentă nu era altcineva decât scriitoarea Victoria Pătrașcu. Din întrebare în întrebare [uimitoare dezinvoltura copiilor de azi!] și din poveste în poveste au ajuns să ne spună [pe scurt, se grăbeau să prindă trenul] și despre proiectul Nesupusele, despre care eu găsisem o referință la un moment dat, fără însă a-i acorda importanță. Ei bine, atât de savuros au povestit cele 2 scriitoare despre lucrarea lor [a fost o echipă de 5 scriitoare și peste 20 de ilustratoare], că n-am rezistat să nu iau primul volum de povești curajoase, nespuse, cel mai adesea necunoscute. Bineînțeles că am primit și autograf! Personal, coperta e singurul aspect care-mi displace. Modul în care autoarele au structurat conținutul e inedit și invită la a descoperi mai multe despre viața unor femei aparte. [Cel mai probabil, voi mai scrie despre carte.]
Înainte de a ne despărți, doamna Iordan ne-a făcut o urare tare frumoasă mie și lui George, gând care de azi a devenit un mic-mare vis. Cine știe, poate peste câțiva ani chiar vom ajunge în acel loc minunabil al cărților pentru copii...
...
Uneori mă minunez și eu cum trebuie să mă tragă unele cărți de mânecă să le deschid, să le descopăr și apoi să mă las fascinată de conținut... Așa s-a întâmplat și cu minunata carte de povestioare „Când cerul ne zâmbește”, pe care am terminat-o de citit copiilor astă seară. O văzusem de câteva ori, o prietenă îmi spusese că o citește împreună cu fetița, dar am ignorat-o în continuare. A trebuit să citesc câteva rânduri de-ale redactorului și un mic fragment dintr-una dintre povestiri ca să mă conving că e încântătoare. În acel moment n-am mai așteptat nimic și am cumpărat-o degrabă, de la pangarul din Nucalia.
Când le-am spus băieților că le-am pregătit o surpriză, n-a ghicit niciunul ce poate fi. I-am lăsat să-și ia pijamalele, apoi am aprins o lumânare în sfeșnic, am stins toate becurile și i-am chemat pe toți în sufragerie. Abia după aceea am scos cartea din ghiozdan și am citit Omleta Sfântului Gheorghe. Rezultatul? Niște ochișori atenți și încântați, exact ca-n fotografiile de mai sus. Am continuat așa seară de seară [mi se pare o minune că am reușit să fim consecvenți și în serile în care eram cu toții tare obosiți], cei mici abia așteptând să citim la lumina lumânării.
Recomand cartea cu dragă inimă, e o mică bijuterie. Cele 11 istorioare sunt scurte [3-4 pagini fiecare], amuzante și pline de învățăminte, atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari, iar ilustrațiile blânde și sugestive dau o notă aparte. Volumul poate fi un dar pentru întreaga familie.
...
Sunt doi ani de când, împinsă de la spate de o prietenă dragă, am început să le citesc copiilor de la cursul de muzică o poveste [sau două] săptămânal, descoperind astfel cât de muuult îmi place să fac asta. Între timp, cei mici s-au obișnuit să mă aștepte nu doar pentru surpriza poveștii pe care le-o pregătesc, ci și pentru biscuiți [în marea majoritate a cazurilor e vorba despre biscuiți, deși au mai fost și prune, turtă dulce, biluțe din fructe uscate, pâine cu urzici sau prescuri]. În această toamnă am început să le duc și câte o fișă cu activități, și așa se face că astăzi [după ce am pregătit cele 8 prescuri cu George și Teodor] am desenat-o pe bunica din povestea celor de la Potamitis [aceasta a fost una dintre primele două povești cu care am început].
Cel mai frumos lucru e să te dăruiești și să împărtășești din lucrurile bune și frumoase pe care le descoperi. Răsplata e neprețuită...
Dragă Buuu,
Iată ce scriam în urmă cu 10 ani, pe când eram plecată la Dijon, studentă visătoare și fără habar de ce-mi rezervă viața: „Tot ce-mi doresc acum e să apuci cu adevărat să albești și să-ți aducem pe cap mulți pici cărora să le povestești câte-n lună și-n stele...Tu o să fii pentru ei bunicul la care am visat dintotdeauna. Doamne, ce frumos va fi!”
Astăzi nu pot decât să fiu, puțin spus, recunoscătoare... Pentru tot, pentru voi toți...
...
Zilele și nopțile-mi sunt un val-vârtej între personajele mami-lăptăreasa-care-citește-ce-apucă-când-Dimitruț-mănâncă și mami-strânge-tot-de-peste-tot și mami-strânge-iarăși-tot-și-apoi-e-imediat-la-loc și mami-coace-biscuiți-și-le-duce-copiilor-povcEȘTI și mami-oh!-nici-nu-mai-știe-scrisori-să-mai-scrie... Oh! Oh! Nu prea mai știu de capul meu, dar acum ei toți dorm, e o oră imposibilă și încă mai am destule de strâns la bucătărie [spre deosebire de alte dăți, acum măcar e cu motiv, doar aseară am mâncat din tortul cu numărul 33 al domnului Dar]. Dimineață devreme, la 6:20 [sau la 6:40 dacă nu reușesc la prima alarmă], când sună ceasul și trebuie să mă trezesc și să scot ursul și vulpea din bârlog [nu înainte de a le pregăti terciul cu fulgi de ovăz și broșcove] o să fiu mami-cu-cearcăne-care-nu-se-văd-pentru-că-e-toamnă-și-soarele-răsare-mai-târziu... Ei toți dorm, iar eu tastez câteva minute. Sunt tare obosită, dar, fără doar și poate, fericită. Datorită lui? Da! Da! Mami-îl-iubește-pe-tati-pentru-că-foșnet-tomnatic-de-Brumărel...
Oricât ți-ar ține ceilalți companie, nu au cum să-ți adauge ceva la ceea ce tu ai deja. Și în cazul meu, nimeni nu poate să-mi adauge ceva ce nu am. Pentru că din momentul în care ne-am botezat avem totul. Avem dragostea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, ne împărtășim, ne mărturisim, ne nevoim, nu ne lipsește nimic. Singurul lucru care ne lipsește este conștientizarea acestor lucruri, și arătarea lor simțită în viața noastră, aici și acum, în fiecare moment. Să scoatem toate acestea la suprafață. Nu înseamnă că ele nu există. Există deja înlăuntrul nostru. Există Sfântul Botez înlăuntrul nostru, dar nu i-am dezvăluit încă puterea, strălucirea lui explozivă, măreția, fericirea și echilibrul pe care ni le dăruiește.
Nu fi îngrijorat de problemele copiilor. Mai bine să fii îngrijorat de frământarea și de tulburarea ta. Fii cu luare aminte asupra acestui aspect!
În haosul acestei epoci, în marea vieții de astăzi și în dificultatea relațiilor dintre oameni, cu siguranță nu vei putea găsi întotdeauna soluții cu ușurință. Dar dacă intri în panică, atunci în mod cert vei face greșeli mult mai multe. Așa că stai și cugetă, și fă-ți o revizuire a propriului caracter. Și întreabă-te: „Ce fac cu familia mea? Ce le ofer copiilor mei? Ce le dau? Am acoperit mai întâi propriile mele nevoi sufletești, încât să pot după aceea să acopăr nevoile copilului meu? Sunt bine eu în primul rând? Liniștit? Un părinte sigur, optimist, fericit, echilibrat?”
Copilul tău este o floare. De ce are nevoie o floare? Are nevoie de apă, are nevoie de pământ, are nevoie de soare, aer și libertate. Și apoi crește. Și, desigur, floarea vrea să simtă și siguranță. Nu poate trăi alături de animale care o vor mânca și o vor devora.
(Andreas Konanos, Să-ți iei geaca. Editura Egumenița, 2022)
...
Fără să-mi dau seama, prin copilăria petrecută la țară am crescut apreciind și bucurându-mă de lucrurile simple care dau frumusețea fiecărui anotimp. Pe atunci nu era o explozie de plastic și de kitsch pretutindeni, iar părinții ne-au învățat să prețuim ce avem, fie că era vorba de o carte, de o haină, de o bicicletă sau de orice altceva. Asta încercăm și noi, deși suntem asaltați din toate părțile și simt constant că, în toată urâțenia care năvălește tăvălug, simțul frumosului și al simplității trebuie permanent cultivate în copii. Nu, nu cumpărăm orice. De ce? Pentru că altfel ei nu vor discerne niciodată între frumos și urât, între valoare și non-valoare, între cumpătare și risipă. Exemplele ni se întâmplă zilnic. Astă seară am mers la Daco să-i luăm ghiozdan lui George și, scotocind bine, am găsit un model simplu și potrivit pentru el. Oh, dar când am văzut verdele turbat luat de părinții din spatele nostru pentru băiețelul lor, acceptând pur și simplu că acela i-a plăcut și pe acela l-a ales copilul, mi-am amintit de doamnele de sâmbătă de la Târgul Olarilor care s-au găsit să exclame Vai, ce frumoase sunt astea! exact la cele mai kitsch ghivece din toată piața - nu, nu exagerez, erau niște ghivece oribile, cărora li se desenaseră [sau lipiseră abțibilduri cu] ochi și guri bizare. Până și scurta și neașteptata [de obicei tânjesc mult până să ajungem] vizită în librărie mi-a lăsat un gust amar [de parcă nu știam, am fost iar stupefiată că se publică orice și oricum] și-am zis hai să fugim unde-am pornit, în Botanic! Da, măcar acolo era bine...
Așadar, ori gusturile chiar nu se discută, ori lumea asta e cu susul în jos...