...
Atâta putere, atâta lumină, atâta tărie cere marele propovăduitor de la femeie cât cere de la soare - nu mai puțin. Și are dreptate. Deci puterea femeii se simte în toată casa. Puterea ei o simțim îndată ce am intrat în casă, încă înainte de a fi întâlnit pe stăpâna ei. Încă de pe pragul ușii o putem cunoaște, și de acolo începem a fi sub farmecul ființei și al lucrării ei. În palate ca și în colibe, ori de călcăm pe covoare, ori pe un așternut de lut, ori de ne întâmpină o slugă îmbrăcată în haine cu fire de aur, ori un copil desculț, de intrăm într-o cameră bogat împodobită, ori în cămăruța mică și strâmtă - pretutindeni ne grăiește răspicat stăpâna casei, o cunoaștem fără a o fi văzut. Iar când dânsa e ca soarele, atunci casa ei e asemenea cerului luminos, senină și înveselitoare. Când femeia, stăpâna casei, poartă pe fruntea ei curățenia, în mâini lucrul și în inimă iubirea, atunci în jurul ei ea răspândește mireasmă și strălucire, atunci copiii și florile ei înfloresc, atunci bărbatul ei zâmbește când intră acasă obosit de munca zilei, atunci oaspetele, căruia ea îi iese în cale, se înveselește, atunci bolnavul, la auzul glasului ei, se simte mai bine, atunci cel lipsit se simte ajutat mai mult de sfaturile ei înțelepte decât de darurile ei cele mari. Nu e greu ca femeia să fie ca soarele. Un singur dar se cere: iubirea! O femeie cuprinsă și însetată de iubire nu se uită la nicio greutate, la nicio jertfă, la nicio osteneală, la nicio frică; căci ea nu trăiește niciun minut pentru sine, ci numai pentru alții. Ea nu întreabă: „Fi-voi eu fericită?”, ci ea își zice: „Ferici-voi eu pe cei pe care mi i-a dat Dumnezeu?” Femeia, care în toată vremea și în tot ceasul își pune această întrebare, curând va simți puterea ei, căci ea mărește înțelegerea și deschide ochii. O femeie niciodată n-ar trebui să meargă la culcare înainte de a se fi întrebat: „Pe cine am făcut eu astăzi fericit?” Iar ziua în care ea n-a înveselit și n-a încălzit inima unui om să i se pară o zi pierdută. (Regina Elisabeta a României)
În scurta noastră vizită de la începutul lunii în Sibiu, am trecut și pe la librăria Deisis. Voiam să caut niște cărți pentru oameni dragi, nu pentru mine. Din raft însă, cum mi se întâmplă adesea, am simțit o chemare. Dintre multe altele, un cotor m-a strigat tare și mi-a zis: întinde mâna, ia-mă și citește-mă acum, sufletul tău însetează după așa cuvinte de îmbărbătare. Am cercetat cuprinsul, am deschis direct la pasajul „Despre frumusețea femeii celei bune”, am citit câteva rânduri [Dimitrie era în marsupiu și se foia vrând să apuce cartea] și-am știut că e pentru mine. Mi-am făcut acest dar. Acum o recomand tuturor prietenelor cu care apuc să povestesc, mi se pare de o tărie excepțională. Pasajul despre care am pomenit, din care face parte și fragmentul de mai sus, l-am citit de mai multe ori. Mi l-aș scrie undeva pe perete, să-l pot citi zilnic, iar sfaturile să mi le însușesc fără abatere... Oh, de-ar fi atât de ușor!