despre an

...

2016. Un an preaplin. O viață de om, vorba lui Dar, concentrată în 366 de zile. Multe schimbări, decizii, căutări și călătorii pentru noi, toate sub ocrotirea lui Doamne Doamne…

În luna lui Florar am devenit, din doicaunul wannabe, doicaunul cu adevărat [asta după ce toate s-au rânduit mai bine decât ne-am fi așteptat; concluzia la care am ajuns după ce a trecut nunta e sfatul unuia dintre lupii tineri, și anume că ceea ce contează e relația și cum rezistă ea presiunilor evenimentului, nu detaliile pentru care oamenii se preocupă atât, atât de mult]. Deja au trecut șapte luni jumătate de atunci…Gustar a venit și el cu veste mare despre existența planetei B168 și a unicului ei locatar, Micul Dar. Minunea ascunsă în marsupiu crește zi de zi, luptându-se constant cu nestatornica doamnă Moglob pentru vitaminele de care are nevoie. Luna de miere târzie [cea timpurie, care s-a întins până la ziua mea, a fost o fugă de o zi jumătate într-un loc secret] ne-am luat-o în a doua jumătate a lui Răpciune, când am petrecut câteva zile în Grecia [o sumedenie de peripeții care mai de care mai hazlii]. În luna lui Brumărel ne-am găsit [adică Dar l-a găsit, eu am contribuit doar cu susținerea morală] locșorul de Acasă [care a devenit al nostru la final de Brumar]. La începutul lui Brumar i-am făcut o vizită scurtă lui Sherlock, la Viena, iar la finalul lunii am zburat cu avionul [eu pentru prima oară] și am petrecut o zi în Ikea căutând mobilă și întorcând pe toate fețele combinațiile de culori și obiecte. Ne-am mutat de pe Stelelor la jumătatea lui Undrea, deși încă nu avem bucătărie și facem naveta pentru masă. Într-o zi mai batem un cui, în alta mai luăm o floare, și uite așa Acasă crește pas cu pas, odată cu noi și cu Micul Dar.

Dacă îmi pare rău pentru ceva, e, în primul rând, amânarea lucrării de disertație. Nu m-am urnit la timp și nu am putut frunzări ceva seara, în două-trei săptămâni, preferând să mai treacă un an pentru coacerea ei. [De altfel, nici acum nu știu sigur dacă voi mai apuca s-o scriu, deși nu-mi place să las lucrurile neterminate…] Ar mai fi și hora scrisoricească, pe care am oprit-o tot din lipsă de timp; uneori mă gândesc că am fost cam egoistă față de ceilalți horitori și că ar trebui s-o regândesc așa încât ei să simtă din nou bucuria primirii gândurilor bune în plic…

S-au întâmplat, bineînțeles, multe lucruri neașteptate. Am recitit adineauri lista scrisă în urmă cu un an. Unele nu s-au îndeplinit, dar reflectând acum la ele îmi dau seama că nici nu mi-ar fi folosit. Poate fi dovada faptului că ne schimbăm, că, odată cu trecerea timpului, ni se schimbă modul de a gândi și prioritățile… Dacă e să ascult sfatul sorei sufletului meu, important să ne bucurăm de ceea ce reușim, nu să ne cramponăm în eșecuri.

Carevasăzică, urmează un nou început! Un an a cărui foaie albă ni se așterne dinainte așteptând să o umplem pic cu pic, zi după zi…

  

retrospectiva 2016 în imagini

Gerar:

Făurar:

Mărțișor:

Prier:

Florar:

  

Cireșar:

Cuptor:

Gustar:

Răpciune:

Brumărel:

Brumar:

Undrea:

Lumina ce răzbate prin fereastră

Bucuria nu are vârstă

...

Bucuriile celor mici sunt și bucuriile celor mari!

„Răsărit-a lumii Lumina cunoștinței”

 ...

Crăciunul - sărbătoarea încărcată de duioșie, momentul din an în care parcă plutim într-o lume de basm datorită colindelor, albului diafan al zăpezii, mirosului de brad și căldurii celor dragi... 

112 / 25

...

Era aproape de miezul nopții. Înainte să plece de pe Stelelor, Scaiete zâmbi și-i spuse lui Ciuline: „Numai să nu ne întâlnim cu vecinii!” „Care dintre ei?” „Și cei de-aici, și cei de-acolo”. Au râs câteva secunde pe seama glumei, apoi au descuiat și încuiat în liniște. Într-adevăr, cine i-ar fi văzut cu două plase și două perne în mână la acea oră ar fi crezut ori că fug, ori c-au fost dați afară, ori că sunt puțin nebuni. Adevărul era, de fapt, mai simplu: neîmpăcați cu tic-tacul, se îndreptau spre al lor Acasă. Cel de pe strada cu rezonanță de toboșar, unde-i aștepta Brăduț cel proaspăt împodobit, pereții care răspândesc miros de lemn și liniștea... Liniștea de după multe căutări [unele neterminate], o liniște a regăsirii... Nu au masă, dar au Acasă!

un nou Apolodor

...

versiunea audio a Adei Milea

Am străbătut frigul greu până la Cartea de nisip special pentru întâlnirea cu Apolodor - și, bineînțeles, Dan Ungureanu, omul care a dat un suflu nou și duios minunatei povești. Am coborât „scările ghidușe” ale pivniței livrești și ne-am așezat lângă șirul de cărți, așteptând să aflăm măcar o frântură din cum a luat viață această aventură desenatoare. Se pare însă că cei mici au avut mai mult noroc, pentru că, de fapt, mai mult lor le-a fost dedicată această întâlnire. Sunt fericită totuși că l-am întâlnit pe ilustrator și că a semnat și exemplarul Micului Dar...

prima ninsoare

...

Deja se înserase. Primii fulgi i-am zărit uitându-mă din întâmplare pe geam; aproape că m-am frecat la ochi - nu mă așteptam să-i văd, asta deși știam că Ștrămpănel merge la săniat de zile bune... Dacă Timișoara ar fi o poveste, atunci ninge ca-n povești! Cum să nu te bucuri de zăpadă, după atâtea luni în care covorul alb și-a pregătit venirea? De fapt, parte din bucurie a fost a Micului Dar, care a văzut [dinăuntru - cu telescop special?] prima lui ninsoare...

suc de sfeclă la doamna Moglob

...

Mai nou, eu și doamna Moglob, ne dăm întâlnire în fiecare lună! Nu că-mi face plăcere, dar altfel, nestatornica, simțindu-se neglijată, ar putea clătina planeta B168 - or, nu ne dorim deloc asta! La ea la suc de sfeclă trebuie să fii aristocrat. Să ai muuultă răbdare, să nu te superi, să nu te agiți și să accepți înțepăturile. Măcar poți să-ți iei câte-o carte cu tine, nu se supără nimeni! Așa se face că de data asta am citit despre o călătorie fantastică imaginată de C.S. Lewis și-am reluat povestea lui Apolodor, minunatul pinguin care voia să ajungă-n Labrador [noua ediție de la Arthur, cea în care ilustrațiile parcă îmbogățesc și însuflețesc altfel scriitura domnului Gellu Naum]. Carevasăzică, îți iei în primire locul în salonul alb și îți aștepți rândul. Nu ești primit de îndată, ar fi prea ușor! Întâi trebuie să dovedești că ești aristocrat. Că ai răbdare, că nu te superi, că nu te agiți. Abia după aceea binevoiește doamna să te servească. Are destui musafiri, motiv pentru care uneori vizita se poate prelungi de dimineața până seara. Important e ca la final să mai fi primit încredințarea din partea ei că, pentru încă o lună, va încerca să fie cât de cât darnică și cu locuitorul planetei B168...

...

mă bucur că te bucuri că mă bucur că te bucuri! [uneori ești mai ghiduș ca mine!]

Fă, Nană, lumină-n casă!

foto: © Șandreea

...

Nici nu mai țin minte de când nu-l mai văzusem pe Lupul tânăr. Oricum, demult... Ajunsă la Filarmonică și văzând costumele populare umblătoare, am început să mă umplu de atmosfera de Oașa. De liniștea de acolo de care mi-e atât, atât de dor... Fotografiile care se derulau pe ecran mi-au adus parcă locul și mai aproape...

Perspectiva de viață a unui om mereu aproape de Dumnezeu e binefăcătoare. Chiar și doar cu un gând bun dacă rămâi, tot ești mai bogat! Pe lângă explicația diferenței dintre copilărie și maturitate [„copilăria este starea în care ai din ceea ce primești, iar maturitatea este starea în care ai din ceea ce dăruiești”], ceea ce mi se aplică mie cel mai mult în momentul de față e despre faptul că „Nu alegi din viață cum alegi din ciorbă: numai ce-ți place! Mai trebuie să fie și încercări...”

Astfel de evenimente nu doar că te scot din cotidian, ci, mai presus de toate, te ajută să înțelegi [sau să reînțelegi] că „Ortodoxia este o credință a frumuseții, plină de semne și semnificații” și că „pentru a avea acces la realitate, trebuie să ne curățăm interioritatea”.

Concertul de colinde mi-a reamintit trăiri de acum patru ani [și din cei anteriori, dar mai cu seamă de acum patru ani], m-a transpus într-o altă stare și chiar într-o altă lume. Ce bine că în preajma Crăciunului primim asemenea bucurii! Maturitatea este starea în care ai din ceea ce dăruiești!

clepsidra inimii

...

Câte schimbări apar în viața unui om! Scriu asta raportându-mă, bineînțeles, în primul rând la mine. Dacă în urmă cu doi ani lucram pentru domnul Microsoft și eram la început cu numărătoarea lui doicaunul, anul trecut pe vremea asta plecasem din Sibiu, fiind inițiată într-ale reviziei, iar acum, purtători ai aceluiași nume, doicaunul și jumătate doi în unu, așteptăm să ne mutăm Acasă și ne imaginăm cum o să fie zglobiul Mic Dar... 

Sunt multe pe care le simt altfel. Multe schimbări, trăiri, emoții, situații care, inevitabil, te transformă. Poate că e normal, deși uneori tot mi se pare ciudat să am impresia că parcă a trecut o viață de la o amintire de acum câțiva ani, nemaivorbind de copilăria de care se bucură acum Ștrămpănel... 

Mi-am amintit zilele astea de suportul de lemn încropit de tata în colțul unui perete al camerei de zi, suportul pe care ne țineam noi jucăriile când eram mici. Îi aveam acolo pe balerinii Gina și Fred, încă vreo câteva plușuri, o păpușă bâzâitoare cu cheiță și una mai grăsuță a Tâlvanei, plus două locomotive identice pe care le primisem într-un an de Moș Nicolae. Într-unul din acei ani în care ne curățam și lustruiam ghetuțele minute în șir, să fie Moșul mulțumit. Câte vieți au trecut de atunci?

spre însuflețire

...

În a doua parte a liceului mă reapucase dorul de desen mult exersat în copilărie, așa c-am început să fac desene naive, cochetând din când în când cu gândul că poate-poate voi urma o facultate de design de interior. Lucrurile s-au rânduit însă altfel și nu a fost așa. Nu regret deloc alegerea Literelor [asta s-a întâmplat doar în primul semestru, când nu-mi găseam locul - credeam eu pentru că nu plecasem la Cluj], m-aș înscrie din nou și din nou dacă mi s-ar mai oferi șansa... Între timp, degetele mi s-au dezobișnuit de jocul cu creioane; acum însă pot fi co-designer al lui Acasă, deși ziua de sâmbătă m-a învățat că nu e chiar așa ușor precum credeam la început, răsfoind [ca un copil-care-vrea-și-de-aia-și-de-ailaltă] de pe canapea o revistă ikea sau uitându-mă pe visuell.ro. Cred totuși că cel mai important lucru pe care-l învăț din toată povestea asta de însuflețire a patru pereți compartimentați e cunoașterea și mai îndeaproape a lui Dar, care are infinită răbdare cu fiecare detaliu și infinită răbdare cu mine... 

deasupra vatei de zahăr

...

I-aș fi făcut cu mâna lui Suru dacă aș fi știut că am trecut pe deasupra lui sau pe lângă el [e foarte probabil să fi fost așa]. E interesant să prinzi a zbura fără să ai aripi, mai ales când călătoria durează cât cea pe care o făceai în liceu dimineața cu autobuzul. E frumos să fii deasupra munților și să le admiri crestele ninse [asta dacă te lasă perdeaua pufoasă de nori]. E frumos să traversezi țara de la vest la est într-un timp atât de scurt, mai ales dacă e și cu folos...

25 x 25

...

A fost o săptămână plină, atât de plină încât parc-ar fi trecut o lună de când am primit-o pe Albra [noua „jucărie” prin care-mi voi scoate imaginația de la hibernat] - și acel moment a fost abia luni după-amiază. Am văzut între timp atelierul Elenei căpătând altă aranjare, am cusut zeci de pense [nu sunt ele chiar my cup of tea, cum ar spune englezul - dar a fost cu folos], am început curățarea iei comoară, am primit scrisoare din Würzbug, am ascultat-o pe Urania Cremene vorbindu-ne despre situații amuzante [sau uneori mai puțin amuzante și ceva mai greu de gestionat] în care copiii își pot pune părinții, am început să mâncăm clementine [destul de multe, Micului Dar îi plac], am ascultat colinde și-am fost cuminți bând suc de sfeclă roșie în fiecare zi. Azi am fost să vedem ce se mai întâmplă pe planeta B168. Se pare că acolo sunt toate bune și că singurul locuitor e fericit explorând împrejurimile. După aproape o lună „de numărat stele” din partea lui Dar, acum știm că șederea pe Stelelor e chestiune de zile...

La multe! Restul e bucurie... 

citatul zilei

...

„Cum ați putea voi bănui câte lumi mișună într-o rază de soare, câte lupte se dau într-o gaură de furnici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită și câte daruri se pot naște într-un suflet de copil!”

(Panait Istrati)

Fetița care se juca de-a Dumnezeu

...

„Scrie bine, dar cartea are un final trist. Un final care o să te întristeze...” - asta mi-a spus Șandreea în urmă cu o lună în Cărturești când am întrebat-o despre romanul Fetița care se juca de-a Dumnezeu al lui Dan Lungu. Nu-i nimic, o să-l citesc pentru stil! - mi-am spus atunci făcând pe ghizdava. A sosit prin poștă în seara în care am fost prima oară să-l vedem pe Acasă, îmi amintesc că Dar avea ghiozdanul greu și inițial nu mi-am dat seama că e plin cu cărți... 

Mi-a plăcut pentru că prezintă povestea din mai multe perspective, creionând mai multe tipologii umane. Nu poți să nu te înfiori când citești prin ce situații pot trece românii dincolo pentru a câștiga o pâine. Unele povești chiar sunt un fel de râsu-plânsu. Pe de altă parte, e o carte atât de tristă pentru că e atât de verosimilă. Pentru că paginile ei deapănă povestea atâtor zeci de mii de copii ai căror părinți sunt plecați să lucreze în străinătate pentru a le asigura un trai mai decent. Știu destule cazuri asemănătoare Rădiței [fetița personajul principal din poveste], la care, gândindu-mă acum dintr-o perspectivă mai profundă, nu am putut să nu mă întristez. Ce adevărate drame se pot petrece în sufletul unui copil pentru care mama [sau tata] devine doar o voce, o promisiune de întoarcere care se prelungește mereu din cauza planurilor de bunăstare... [Într-o oarecare măsură pot înțelege suferința, deși tata pleca doar câte trei luni pe an când eram noi mai mici - de obicei toamna sau iarna. Mi-au rămas întipărite în minte momentele sfâșietoare din ziua plecării, sau clipele în care primeam scrisoare de la el, iar când ne-o citea mama plângeam toate trei de dor...]

Dacă m-a ajutat să înțeleg ceva această carte, e importanța unității familiei. Faptul că banii și cadourile, fie ele și cele mai scumpe lucruri din lume, nu pot cumpăra sau înlocui dragostea părinților. Un copil are nevoie de cineva care să-l asculte, care să-l înțeleagă, care să-i arate afecțiune, are nevoie de mama și de tata, de amândoi.

O recomand, deși e o carte atât de tristă pentru că e atât de verosimilă.

trecut-au anii...

...

                Dragă Yesvember,

        Când au trecut anii? Când te-ai făcut așa mare? De patru ani știu sigur că n-am mai fost acolo de ziua ta... [Îmi scapă un oftat surd, un oftat mut...] Te-aș întreba în ce clasă ești, dar ai trecut de mult de numărătoarea cea veche... Oare anul ăsta te-ai mai uitat la Sweet November? Oare ți-ai decorat camera în spiritul Crăciunului? Probabil că încă n-ai apucat, dar colinde nu am niciun dubiu că ai ascultat. Știu că ți-ai dorit cadou timp, mai mult timp. Eu m-aș fi bucurat doar să te pot îmbrățișa. Îmi stă un nod în gât; e vorba de altădată a tatei [pe care ne-o spunea când ne ciondăneam], și anume c-o s-ajungem să ne dorim...

                                                                                                                                                   cu dor, G.

o dramă care nu e singulară

...

„Din mama nu mai rămăsese decât vocea. Mâinile ei dispăruseră, foșnetul rochiei și fâșâitul părului pieptănat în fața oglinzii nu mai erau nici ele. Nici de mirosit nu mai mirosea în nici un fel, nici a parfum, nici a gogoșele, nici a ojă, nici a nimica. Picioarele parcă îi intraseră în pământ, iar fața îi rămăsese doar într-o fotografie, dar trăsăturile începuseră să se tocească de atâta mângâiat. Uneori visa că ovalul feței a rămas curat, alb, iar ea scrie în el frumos, cel mai frumos posibil, Mama.

  Mama nu mai era decât o voce care îi spune mereu că vine cât de curând.” 

(Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu)

107

...

Weekendurile noastre sunt dintre cele mai variate! Ieri dimineață ne gândeam uimiți că deja a trecut o săptămână de la vizita vieneză și nu ne venea să credem când... Acum a fost petrecere în pijamale. Nu neapărat așteptată, dar în cele din urmă acceptată [ca să-i venim din nou de hac nestatorniciei hemoglobinei]. 

Mi s-a părut șoadă mama astă seară când ți-a mulțumit. [Nu știu de câte ori a făcut asta în cei doi ani și câteva zile...] Cred că și ție ți s-a părut la fel pentru că nu ți-ai putut conteni zâmbetul. La telefon simt din voce, iar când mergem acasă văd că o dor cei aproape 300 de kilometri, dar, pe de altă parte, își dă seama că sunt pe mâini bune. 

Cele două zile, așteptarea lui A2+, împunsăturile de ac au trecut mult mai ușor împreună. Am răsfoit Ikea și ne-am făcut planuri pentru Acasă, iar în răstimpuri mi-ai citit din povestea Rădiței. Te-a prins și pe tine un pic, deși ai zis că deocamdată o să continui cu lecturi mai practice. Inevitabil, de acum încolo, când o să citesc în gând cartea, o să-mi amintesc pe fundal vocea ta...

Vezi tu, mă bucur mereu când îți descopăr noi și noi locșoare pline care umplu golurile mele...

our Vienna is a friend

...

Să pleci vinerea după lucru și să te întorci duminică seara târziu dintr-un oraș situat la câteva sute de kilometri pentru că așa ți-ai propus într-o scrisoare acum ceva timp [și pentru că ți-ai dat seama că numai așa mai poți petrece câteva ore cu un prieten draaag] poate părea oamenilor mari un moft... Ei bine, nu și nouă! Am fost puțin obosiți [ghidul nu a putut să nu observe asta], dar ne-a priit vizita! Sherlock nu s-a lăsat mai prejos, și ne-a plimbat prin toate locurile pe unde-ar fi putut să ne ducă într-o zi... De data asta am văzut o parte din Schonnbrünn și pe dinăuntru, ne-am plimbat cu metroul care merge ceas, am mâncat specialități vieneze la Einstein, o gelaterie al cărei nume nu l-am reținut, Vapiano și la Centimeter, am trecut și pe la Demmers și Manner [fără de ei nu se putea] și ne-am bucurat de orele petrecute împreună! La Albertina nu a fost timp fizic să intrăm, deși recunosc că mi-a făcut cu ochiul afișul de la fiecare colț de stradă... Trebuia să rămână ceva și pe altă dată! E bine să ai prieteni buni ghizi în orașe așa mari! Le descoperi prin ochii lor și ai parte de ce-i mai bun! 

Mulțumim, dragă Sherlock! 

Vienna waits for you

Viena, Prier 2013

...

Au trecut trei ani jumătate; o viață de schimbări pentru amândoi. Abia acum, revăzând fotografiile de atunci, mi-am dat seama cât de multe sunt altfel... Ceea ce contează e că prietenia noastră a rezistat anotimpurilor de tot felul - atât soarelui, cât și frigului și ploilor. Am insistat să dăm o fugă acolo nu pentru oraș, ci în special ca să revăd un om drag. Să revedem un prieten de suflet și să ne bucurăm de compania lui. Dacă n-ar fi oamenii, locurile n-ar spune nicio poveste...

Micul Dar și puradeii

...

Acum nu, dar peste ani ar putea fi un veritabil titlu de povestire... Deocamdată Micul Dar s-a amuzat destul de mult pe planeta B168 auzind ce năstrușnicii născocesc ai lui părinți. Tot ce știu despre el până acum e că e-n creștere. Mișcările nu-i sunt atât de puternice încât să i se cutremure întreaga planetă și să se simtă și la suprafață. Știu că s-a bucurat vinerea trecută și că i se transmite și lui fericirea noastră. [Vorba Tâlvanei, doar i-am găsit loc de alergat!] Simți că ți se umple inima când intri într-un loc pe care ți-l poți imagina ca devenind al tău, ca devenind Acasă... [Acasă pe care încă nu-l locuiești e ca un pom tânăr, care se pregătește să dea rod pentru prima oară.] Odată cu toate calculele, ți-ai amintit de Micul Prinț și de businessman-ul care număra stele doar pentru a le deține. [Bine că nu ești un serios în sensul acela!] Eu rămân la planurile decorative, visând la mașina de cusut pe care încă nu am găsit-o. Rămân la bucuria de a-mi folosi neuronii pe care-i capăt zi de zi și înspre a învăța lucruri noi, oricât de mici ar fi ele. Rămân la entuziasmul că anul acesta poate vom putea primi colindători, Acasă... 

a treia toamnă foșnatică

...

           Dragă Bunicule-al-Bucuriei,

    Ne-ai ajutat să reușim să te vizităm a treia toamnă cu foșnet tomnatic. De astă dată doicaunul și jumătate doi în unul... Locul în sine, mănăstirea și toată familia care se adună acolo din diferite orașe păstrează ceva din amintirea ta, din ceea ce am înțeles eu - care nu te-am cunoscut, că ai reprezentat pentru oamenii pe care i-ai îndrumat.

     Bucuria reîntoarcerii a devenit și bucuria revederii multor oameni dragi, care se întâmplă să se afle în orașe diferite - de aceea astfel de momente sunt neprețuite.

                           Îți mulțumim, întreit!

                                                                                                                          cu inimile pline, noi

doi

...

ție, Darule

„voi doi, azi, doi. chiar trei pe de altă parte”. [doicaunul și jumătate doi în unu]. doi tineri îndrăgostiți ținându-se de mână azi-dimineață pe aleea de lângă Parcul Botanic - el cântând destul de tare La mulți ani!, ea strănutând și ștergându-și nasul o dată la câteva secunde. îl privea cu drag [acel drag cu care privești persoana iubită] și uimire, încă minunându-se în sinea ei... i-a mai cântat un La mulți ani! și la ora cinci, apoi, când a venit acasă, a ascuns la spate un buchet colorat [cele mai simple flori, aranjate cu răbdare de bătrânicile pe care le cunoaște în Piața 700] și a îmbrățișat-o luuung, neținând cont de norișorul de virusuri din preajma ei... să tot mai fi fost alte multe astfel de dovezi sincere de iubire, al căror farmec e că vor rămâne scrise doar în inimile lor.

povceașcă acrișoară

...

o senzație acrișoară, așa cum e ceaiul de tei și mușețel pregătit de Dar, pe care-l beau acum cu multă lămâie - pe post de leac pentru nasul înfundat. zilele trecute m-am așezat față în față cu două traduceri [dintre care una a mea] ale unei scrisori, moment în care mi-am conștientizat limitarea în mânuirea cuvintelor limbii române. mi-am propus atunci să mă zoresc mai mult la citit - după puteri, bineînțeles.

recomand teatrul lui Valeriu Anania [am citit până acum Hoțul de mărgăritare, Păhărelul cu nectar și Miorița] pentru plinătatea cuvintelor autorului, pentru cursivitate și profunzime [uneori ascunsă în ludicitate, alteori în parabole și în paradoxuri], dar și pentru acel-ceva-înduioșător-tipic-românesc...

104 [de întoarcere]

...

doar o fărâmă fost-am,

căci ființa mea

de-a ta n-a fost privită.

acum

mă simt din nou întreagă,

întregită.

mai raaaar,

e bună totuși și-o plecare,

de nu e prelungită,

căci recompensa revederii,

cu bucuria-i,

e nemărginită...

fericitorii

 © Șandreea

...

Fericiți cei ce au prieteni! E bine să ai prieteni cărora le strălucește chipul, prieteni care gustă îmbrățișările lungi, prieteni care îți scriu, prieteni care te poartă în sufletul lor, indiferent la ce distanță s-ar afla... Prietenii sunt șugubeți, sunt hazlii, mai fac și pozne din când în când. Ca să te bucure, bineînțeles! Prietenii sunt grijulii, fiecare în felul lui. Văzându-i, auzindu-i, primind un semn de la ei, nu poți să nu exclami în lăuntrul tău: „deci și tu ai o fărâmă din inima mea!”

naturalețe verzui-auriu-arămie

sămânță de croitor

...

i-am sunat entuziasmată să le spun. mama a început să râdă când i-am povestit; nu am înțeles exact de ce, dar nu i-a venit să creadă că aș putea face asta. tata, în schimb, a zis că orice-i bun la casa omului, și că nu are cum să nu-mi placă, mai ales că s-ar putea să am microbul în sânge...

               Dragă bunicule,

           Nu ți-am scris niciodată o scrisoare. Nu știu dacă n-am avut motiv sau, pur și simplu, nu am îndrăznit. Cert că întotdeauna m-au fascinat frânturile de poveste despre tine și despre cum în urmă cu câteva zeci de ani venea tot satul la tine să le coși pantaloni, sacouri, paltoane, cămăși... Vezi tu, cumva, cred că dintotdeauna am fost curioasă în ceea ce privește misterul mașinii care pufăia sub piciorul lu' muma la rugămintea mea, ca să dea viață unei traiste sau să-mi scurteze o fustă. Mi-am hibernat această curiozitate până acum, când mi-a ieșit în cale întâmplător cursul Elenei. Deși ceva a tresărit în mine, timp de câteva zile nici nu m-am gândit că m-aș putea înscrie; ideea mi-a venit brusc, dar din acel moment am fost sigură că vreau să merg.

            Astă seară am pășit întâia oară în atelierul recent mutat și improvizat într-un apartament vagon din Dacia. Eram ca un copil în prima lui zi de școală, curios să vadă și să prindă tot ce se întâmplă în jurul lui. Ne-am așezat în jurul mesei de lemn îmbiate de ceaiul de kiwi. Din când în când mai aruncam câte-un ochi la peretele din față, tapetat în întregime cu bobine și suluri de tot soiul de materiale. Mașinile au început să apară pe rând, ca și cum Elena era un magician care mai scotea câte-o surpriză din pălărie. Papiotă, suport, suport, tensiometru, sârmă de tensionare, greifer, suport, suport, ac. Când mi-a venit rândul la pedală, firul roșu a pornit pe material ca un accelerat. M-a speriat puțin, și bineînțeles că linia mea dreaptă numai dreaptă nu a fost. Apoi, mi-am acceptat stângăcia și am început încet-încet să ne împrietenim. La un moment dat, m-am oprit și am ciulit urechile la sunetele lor diferite. Mașinile de cusut au voci distincte, asemenea oamenilor... 

          Pe scurt, am fost cucerită. Puținul pe care l-am învățat e important pentru mine. Acum știu traseul de montare a aței, am înțeles ce înseamnă înfilarea și cum prinde viață cusătura pe material. Am păstrat cele două petice, primul groaznic și al doilea un pic mai puțin groaznic, ca amintire, să nu uit că orice început e anevoios. Mi-am amintit cu această ocazie de experimentul cu pseudocântatul la pian cu degetele din luna lui Gustar, când Părintele Mihalache a vrut să ne demonstreze că orice se poate învăța prin perseverență și determinare, oricât de neștiutor într-un domeniu ai fi inițial. 

      

        Dragă bunicule, îmi voi da silința să caut și să valorific din catacombele hemoglobinei mele nestatornice toată moștenirea pe care mi-ai lăsat-o. Știu că, de acolo de Sus, zâmbești fericit...

                                                                                          

                                                                                                                                Cu mulțămită, G.          

            

          

despre venirea poștașului

...

„Zăpezile cresc, cresc, și vine o zi când nici poștașul nu se mai încumetă pe aici. Cândva, trecea fluierând cu tolba pe umăr, tălpile lui cunoșteau singure drumul acesta, el venea cu scrisori, cu vederi, cu ziare și cărți, cărți poștale, salutări, îmbrățișări de la noi pentru voi, și totul timbrat, și totul semnat, ah, cu gura, cu mâna, dorul încăpea în chenare exacte, când și cum încăpea (bătucind înfrigurat zăpada în valiză), de obicei rămânea destul și pe-afară, așa cum rămâne un cățeluș puricos pe un preș într-o noapte de vară, și nici o inimioară, și dulăii din curți lătrau după el, poștașul, vine poștașul, ce mai viață pe stradă, el ajungea la gard, iar când nu lăsa din mers să alunece plicul în fanta cutiei poștale, atunci suna, își trăgea cu un gest scurt pantalonii, își împingea șapca pe ceafă, scotea de după ureche un creion chimic, îl lingea la vârf și scria cu litere mov într-un carnet ceva doar de el cunoscut, curelușele tolbei dansau dansul lor molatic și înainte și după, și într-un moment pe care l-am putea numi sfârșit poștașul pleca, dar nu era o plecare plecare, câinii-l lătrau ca pe unul de care știi sigur că se-ntoarce și mâine, iar el se îndepărta fluierând, fluieratul se subția, se tot subția, până se deșira sus, către coamă și dispărea ca un abur, poate că nici nu a fost dar sigur o să revină, și nimeni nu se întreba unde se duce poștașu' după ce îți aduce, unde, unde se ducea după ce-ți aducea, iar atunci, după ce fluieratul lui se risipea dus de o pală de vânt, fetițele se agățau de fustele mamelor și mamele le lăsau în sfârșit să iasă la joacă, du-te, du-te, puiul mamii, ziceau ridicându-și degetele tremurătoare de pe căpșorul buclat, căutând din priviri o foarfecă și apucând un cuțit, ștergând degrabă lama de șorț, și-apoi lăcrimând la ferestre, printre mușcate, cu o dungă de marmeladă tăind ciuperca brodată pe piept cu fir de mătase, de la începutul scrisorii până după-amiaza târziu.”

(Veronica D. Niculescu - Hibernalia)

...

„ -Mama, eu n-o să te învăț niciodată să fii bătrînă, spune Adora.

- De ce? o întreabă Ioana.

-Că nu te las. Te las să fii tînără. Tu ești o ființă și ființele nu sînt bătrîne, ființele sînt iubite.”

(Iulian Tănase, Experimentul mamatata)