...
i-am sunat entuziasmată să le spun. mama a început să râdă când i-am povestit; nu am înțeles exact de ce, dar nu i-a venit să creadă că aș putea face asta. tata, în schimb, a zis că orice-i bun la casa omului, și că nu are cum să nu-mi placă, mai ales că s-ar putea să am microbul în sânge...
Dragă bunicule,
Nu ți-am scris niciodată o scrisoare. Nu știu dacă n-am avut motiv sau, pur și simplu, nu am îndrăznit. Cert că întotdeauna m-au fascinat frânturile de poveste despre tine și despre cum în urmă cu câteva zeci de ani venea tot satul la tine să le coși pantaloni, sacouri, paltoane, cămăși... Vezi tu, cumva, cred că dintotdeauna am fost curioasă în ceea ce privește misterul mașinii care pufăia sub piciorul lu' muma la rugămintea mea, ca să dea viață unei traiste sau să-mi scurteze o fustă. Mi-am hibernat această curiozitate până acum, când mi-a ieșit în cale întâmplător cursul Elenei. Deși ceva a tresărit în mine, timp de câteva zile nici nu m-am gândit că m-aș putea înscrie; ideea mi-a venit brusc, dar din acel moment am fost sigură că vreau să merg.
Astă seară am pășit întâia oară în atelierul recent mutat și improvizat într-un apartament vagon din Dacia. Eram ca un copil în prima lui zi de școală, curios să vadă și să prindă tot ce se întâmplă în jurul lui. Ne-am așezat în jurul mesei de lemn îmbiate de ceaiul de kiwi. Din când în când mai aruncam câte-un ochi la peretele din față, tapetat în întregime cu bobine și suluri de tot soiul de materiale. Mașinile au început să apară pe rând, ca și cum Elena era un magician care mai scotea câte-o surpriză din pălărie. Papiotă, suport, suport, tensiometru, sârmă de tensionare, greifer, suport, suport, ac. Când mi-a venit rândul la pedală, firul roșu a pornit pe material ca un accelerat. M-a speriat puțin, și bineînțeles că linia mea dreaptă numai dreaptă nu a fost. Apoi, mi-am acceptat stângăcia și am început încet-încet să ne împrietenim. La un moment dat, m-am oprit și am ciulit urechile la sunetele lor diferite. Mașinile de cusut au voci distincte, asemenea oamenilor...
Pe scurt, am fost cucerită. Puținul pe care l-am învățat e important pentru mine. Acum știu traseul de montare a aței, am înțeles ce înseamnă înfilarea și cum prinde viață cusătura pe material. Am păstrat cele două petice, primul groaznic și al doilea un pic mai puțin groaznic, ca amintire, să nu uit că orice început e anevoios. Mi-am amintit cu această ocazie de experimentul cu pseudocântatul la pian cu degetele din luna lui Gustar, când Părintele Mihalache a vrut să ne demonstreze că orice se poate învăța prin perseverență și determinare, oricât de neștiutor într-un domeniu ai fi inițial.
Dragă bunicule, îmi voi da silința să caut și să valorific din catacombele hemoglobinei mele nestatornice toată moștenirea pe care mi-ai lăsat-o. Știu că, de acolo de Sus, zâmbești fericit...
Cu mulțămită, G.