...
M-a frământat destul până să dospească și să treacă, lăsând în urma lui rază aurie. Mă refer la un gând pe care l-am avut zilele trecute, și anume că în ultima vreme mi-am anihilat creativitatea. În mod nevoit, bineînțeles... Cred că o parte din culpă a venit din faptul că mi-am amintit că obișnuiam să fiu un copil care desena, care stătea mult în mijlocul naturii, care născocea diverse idei pe care le punea în aplicare cu ajutorul tatălui. Pe de altă parte, vindecarea mi-am indus-o tot singură; am scotocit înlăuntru și a fost bine că am făcut așa. În inima agitației orașului și în hora „oamenilor mari”, nu am renunțat la trimisul scrisorilor și al vederilor. Recent am recitit o cărticică dragă a lui Virgil Gheorghiu și Micul Prinț. Mă bucur că am stabilit când îl vom vizita pe Sherlock. Într-un fel, m-am mai liniștit; duminică mi-a venit ideea de a începe să învăț ceva nou care mă entuziasmează, care știu că-l va bucura mult, acolo Sus, pe bunicul pe care nu l-am cunoscut niciodată, și care sunt sigură că-mi va prinde bine! Azi am intrat în Cărturești-ul cel mic să caut o anumită cană. Nu am găsit-o, dar am ieșit cu o poveste mini-eseu [încă nu știu cum s-o numesc] pe care am luat-o datorită titlului și pentru că după două-trei pagini parcurse am simțit că-mi transmite ceva familiar. Poate a fost vorba de făcutul focului în teracote, nu știu exact...