...
„Zăpezile cresc, cresc, și vine o zi când nici poștașul nu se mai încumetă pe aici. Cândva, trecea fluierând cu tolba pe umăr, tălpile lui cunoșteau singure drumul acesta, el venea cu scrisori, cu vederi, cu ziare și cărți, cărți poștale, salutări, îmbrățișări de la noi pentru voi, și totul timbrat, și totul semnat, ah, cu gura, cu mâna, dorul încăpea în chenare exacte, când și cum încăpea (bătucind înfrigurat zăpada în valiză), de obicei rămânea destul și pe-afară, așa cum rămâne un cățeluș puricos pe un preș într-o noapte de vară, și nici o inimioară, și dulăii din curți lătrau după el, poștașul, vine poștașul, ce mai viață pe stradă, el ajungea la gard, iar când nu lăsa din mers să alunece plicul în fanta cutiei poștale, atunci suna, își trăgea cu un gest scurt pantalonii, își împingea șapca pe ceafă, scotea de după ureche un creion chimic, îl lingea la vârf și scria cu litere mov într-un carnet ceva doar de el cunoscut, curelușele tolbei dansau dansul lor molatic și înainte și după, și într-un moment pe care l-am putea numi sfârșit poștașul pleca, dar nu era o plecare plecare, câinii-l lătrau ca pe unul de care știi sigur că se-ntoarce și mâine, iar el se îndepărta fluierând, fluieratul se subția, se tot subția, până se deșira sus, către coamă și dispărea ca un abur, poate că nici nu a fost dar sigur o să revină, și nimeni nu se întreba unde se duce poștașu' după ce îți aduce, unde, unde se ducea după ce-ți aducea, iar atunci, după ce fluieratul lui se risipea dus de o pală de vânt, fetițele se agățau de fustele mamelor și mamele le lăsau în sfârșit să iasă la joacă, du-te, du-te, puiul mamii, ziceau ridicându-și degetele tremurătoare de pe căpșorul buclat, căutând din priviri o foarfecă și apucând un cuțit, ștergând degrabă lama de șorț, și-apoi lăcrimând la ferestre, printre mușcate, cu o dungă de marmeladă tăind ciuperca brodată pe piept cu fir de mătase, de la începutul scrisorii până după-amiaza târziu.”
(Veronica D. Niculescu - Hibernalia)