...
„Din mama nu mai rămăsese decât vocea. Mâinile ei dispăruseră, foșnetul rochiei și fâșâitul părului pieptănat în fața oglinzii nu mai erau nici ele. Nici de mirosit nu mai mirosea în nici un fel, nici a parfum, nici a gogoșele, nici a ojă, nici a nimica. Picioarele parcă îi intraseră în pământ, iar fața îi rămăsese doar într-o fotografie, dar trăsăturile începuseră să se tocească de atâta mângâiat. Uneori visa că ovalul feței a rămas curat, alb, iar ea scrie în el frumos, cel mai frumos posibil, Mama.
Mama nu mai era decât o voce care îi spune mereu că vine cât de curând.”
(Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu)