...
Ieri după-amiază, cum nu dădea nimeni pe la noi, am ieșit în stradă, la „tălpiță”. Vorba vine, căci mai toate cele pe care le știam în copilărie au dispărut. Doar Mama Netă a rămas, nădăjduitoare, pe al ei scăunel pe care și-l așază la colțul porții verzi. Așteaptă. Chipu-i senin îmi spune că nu s-a grăbit niciodată. Iar lumina din ochi e semn că a ajuns până aici datorită statorniciei în credință. Să începi a-i vorbi, ai rămâne uimit câtă simplitate și frumusețe emană...Are 85 ani acum; mi-a mărturisit lin și cu aceeași sinceritate, împreunându-și degetele muncite ale celor două mâini, că s-a născut în 1929. Mama Netă așteaptă. Are nădejde și nu se grăbește nicăieri. Nu se plânge niciodată de bătrânețe. Duminică de duminică își ia al treilea picior de lemn și merge la biserică. Se întoarce și la vecernie, chiar dacă pentru ea distanța de un kilometru e, cu siguranță, un deal mult mai greu de urcat decât pentru noi. Mama Netă e vecina noastră nădăjduitoare. Am scris de atâtea ori acest cuvânt în speranța că poate așa voi lua și eu aminte și nu-mi va mai ieși așa repede pe cealaltă ureche când cu primul vânt care încearcă să mă aplece. „Dragu mamii, să aveți nădejde la Dumnezeu...” Se uita la mine, se uita la cer, apoi la degetele-i împreunate a rugăciune și-mi rostea lin: „să aveți nădejde la Dumnezeu, căci fără El nimic...”. Nu mai sunt tălpițe la noi pe stradă. Nenea On, pe care parcă acum îl văd răspunzându-i Tâlvanei că Alex îi dus la Orșova, a plecat deja de opt ani. S-au stins, rând pe rând, și alții și-au rămas atâtea case goale...Doar rândunicile-și mai fac cuiburi pe ici-pe colo. Mama Netă așteaptă pe scăunelu-i bătrân, dar demn. Am rugat-o să mai șadă pe tălpiță și mi-a răspuns, nădăjduitoare, că are răbdare. Până în clipa când va fi chemată, când i se va deschide ușa...Ei, adunătorii atâtor ani de îndelungi greutăți și suferințe, încă au nădejde și răbdare. Dragă Românie, nouă unde ne fuge veșnicia?