„Să-ți fiu scară către cer
e ce sper!
Să urci tot mai sus pe ea,
ruga mea.”
(Poezitoarea, 16 februarie 2014)
...
gustul Florarului de azi rămâne unul de Bucurie. datorită celor care mi-o împărtășesc constant prin sâmburii de bine și lumină izvorâți din inima lor diamantină... să nu crezi însă că nu mă lovesc și de oameni care încearcă să-mi taie aripile! sunt destui, dar îmi închid obloanele când dau de ei și nu-i iau în seama. căci „n-ai tu treabă când te-ntreabă cin-te-ntreabă cum te-ntreabă, mergi pe drum și-ți vezi de treabă!” la sfârșitul zilei rămâne Bucuria. și nădejdea. încrederea că dincolo de ceea ce pot înțelege e Cineva care are întotdeauna grijă să-mi fie bine...așa se face că iar am fost îmbrățișată cu muultă, muultă căldură. plus că am primit o minunată scrisoare-papirus-românesc de la copii dragi. despre faptul că am descoperit (abia acum, după atâția ani de „cruce” împreună) că în inimile prietene se cuibăresc sentimente asemănătoare o să-ți scriu cu altă ocazie...
azi am avut ultimul curs de literatură (și engleză și franceză) din facultate. melancolic moment. nu mi-au plăcut niciodată despărțirile. nu am știut niciodată să le fac față. le-am luat mereu ca pe noi începuturi. și probabil că nu se va schimba nimic nici de acum înainte...
cred că cea mai importantă „merindă de drum” care-mi va rămâne după trei ani de Litere e că am învățat să citesc altfel. cu obloanele deschise, fără prejudecăți. să dau o șansă oricărui scriitor, oricărei cărți pentru că în cele mai neașteptate cotoare descoperi adesea medicamentul cel mai potrivit pentru boala de care suferi. am învățat că cel mai mare bine pe care mi-l pot face e să nu ascult de păreri auzite în vânt de la cine știe cine, ci să-mi formez singură judecățile de valoare... până la urmă, tu singur cunoști cel mai bine valurile inimii tale. după trei ani de Litere, îmi doresc să mai fi avut șansa măcar la încă pe atâția, căci rămân la părerea că prea scurtă-i viața să apucăm să citim toate cărțile pe care ni le-am dori...