2 mai 2014*
Soare de-aș fi,
aș plânge,
nesuportându-mi căldura și propriul meu foc.
M-aș stinge pe loc
și-omenirea și ea
din cauza mea.
Pământ de-aș fi,
m-aș opri.
Aș renunța să mă mai învârt
de teamă ca nu cumva
să mă lovesc de vreo stea.
Apă de-aș fi,
m-aș ridica.
M-aș evapora de frică
să nu mă bea cineva
sau tocmai fiindcă nu mă vor vrea.
Aer de-aș fi,
m-aș afunda în pământ,
unde nu este vânt,
să nu fiu pretudindeni purtat,
de toți respirat.
Om sunt în veac.
Oare de-asta tot tac?
...
„M-am gândit mai demult. Că mă mai cerți câteodată că nu vorbesc, și eu te cert pe tine. Ca să înțelegi, deși știu că știi... că tare mai semănăm...” Acum n-am mai cerut voie. Poate o să mă ierte. De fapt, eu sper ca asta să-i dea bobârnacul să asculte, la rându-i, sfaturile celor care o iubesc...
* o să-ți spun cine e Poezitoarea dacă-mi scrii.