...
copil trist, nu. altfel n-aș mai fi lăsat casa plină de pahare cu flori de câmp, nici n-aș mai fi învățat cuvinte în engleză alături de bătrânul casei, nici dolofane n-aș mai fi copt, nici scrisoare de răspuns puiului de român n-aș mai fi scris. nu sunt tristă. nici măcar ursuză. nici melancolică. dar am o stare-fără-de-stare. fără-de-nume și fără-de-stare... parcă mă „uzez”, vorba literei responsabile. după ce am îmbrățișat-o pe cea dragă Poezitoare, i-am spus că de acum îmi revin. am tot promis de vreo câteva săptămâni și ar fi cazul să și încep să mă țin de cuvânt. așa-i, așa-i!
eu ar trebui să fiu conștiința ei, iar ea conștiința mea. așa ne suștinem noi. azi a cules de printre rafturile bibliotecii cotoare care să-i umple cu rost pauzele dintre ultimele cursuri pe care le mai avem. apoi a venit cu un zâmbet larg pe buze punându-mi în brațe „Viitorul începe luni”, de Ioana Pârvulescu. știa ea de ce. ți-aș fi povestit și ție despre ideea pe care mi-a sădit-o în inimă acum vreo câteva luni, dar, cum azi am gândurile în alte zări, poate la toamnă.... în orice caz, am surâs și am deschis romanul. voiam de ceva vreme să citesc ceva scris de doamna Pârvulescu. „Fii binevenit în viața mea, cititorule!”, așa începe povestea. apoi am surâs și mai larg, căci tot pe prima pagină am dat de aceste rânduri: „Bucureștii sunt plini de oameni din toate părțile lumii și poți auzi în el limbi și nume de tot soiul. În acest București pestriț, am văzut lumina zilei la 18 mai, când înflorește liliacul și, cum azi e 18 mai, aș vrea să sper că-mi urezi, de acolo, din timpul tău, La mulți ani! Dar oricât de mulți ani mi-ai dori, n-o să-mi ajungă ca să mă întâlnesc cu domnia ta altfel decât prin aceste rânduri din care să ne înfruptăm amândoi, ca și cum te-aș invita la o cină sărbătorească.” am lăsat-o la loc, conștiința spunându-mi că nu am voie... după câteva ore însă m-am dus singură înapoi s-o iau. alte câteva pagini și-am descoperit-o și pe Iulia, care e neliniștită pentru că va împlini 22 ani. „Să mă lovească ceva sau să adorm și să mă trezesc măcar peste doi ani, în 1900, când se spune că vine sfârșitul lumii, sau cândva, în 1940! Cum o fi să ai 22 de ani în 1940? Ce frumuseți noi o avea lumea, ce sunete noi s-or auzi în ea? Dar cum o fi să ai 22 de ani în 2000 și ceva?” acum știi de ce m-am hotărât să o împrumut până la urmă. dacă ai fi conștiința mea, mi-ai spune că nu îmi trebuie pentru licență. joaca de-a timpul m-a dus însă, vrând-nevrând, cu gândul la Woolf...
un pic, un pic tot sunt tristă. așa un strop. abia ce mi-am dat seama. în drum spre xerox am întâlnit-o pe tanti cea cu mâini tremurânde. vindea niște drăgălașe flori roz (pe fugă, nici n-am stat să-mi dau seama ce soi erau), iar în găleată ședeau două-trei buchete de lăcrămioare. m-am bucurat în sinea mea- căci n-am mai văzut-o de ceva vreme- gândindu-mă că la întoarcere o să iau o legătură. abia acum mi-am dat seama că după cele zece minute nu mai era la același colț de stradă...