punct virgulă

pentru cine?

până mai ieri,

tot din greșeală apăreai de nicăieri.

întâmplător când te vedeam,

ne cunoșteam.

și, tipic mie, subtil îți zâmbeam 

chiar dacă nici măcar numele nu ți-l știam.

mai auzit-ai de-o asemenea iubire?

cine-n afara inimii mele 

s-o știe?

apăreai, străinule, de nicăieri.

mereu, mereu, până mai ieri...

iată că s-a dus și ultima zi de cursuri din facultate! la bătrânețe, când vom fi bunici cu cârje, ochelari și nepoți dornici de ascultat povești, vom zâmbi amintindu-ne de cele două roade ale nebuniei noastre. cel copt de mine cu stilou verde între două teste-examen și răspunsul „jocului”, încropit, după ajungerea acasă, în „două minute pe stomacul plin” de cea mai dragă Poezitoare.

Nimănui

Poezitoarea, 22.05.2014

Mă gândesc adeseori la…

nimeni.

Îl văd, îl aud, mă ascund,

nu-l ajung.

Și tare mult aș vrea

să fiu și eu nimeniul cuiva…

Tu, Nimeni, ieși din mintea mea!

Vreau să devii cineva!

din toate câte-un strop

„Să-ți fiu scară către cer

e ce sper!

Să urci tot mai sus pe ea,

ruga mea.” 

                                                                     
 (Poezitoarea, 16 februarie 2014)

...

gustul Florarului de azi rămâne unul de Bucurie. datorită celor care mi-o împărtășesc constant prin sâmburii de bine și lumină izvorâți din inima lor diamantină... să nu crezi însă că nu mă lovesc și de oameni care încearcă să-mi taie aripile! sunt destui, dar îmi închid obloanele când dau de ei și nu-i iau în seama. căci „n-ai tu treabă când te-ntreabă cin-te-ntreabă cum te-ntreabă, mergi pe drum și-ți vezi de treabă!” la sfârșitul zilei rămâne Bucuria. și nădejdea. încrederea că dincolo de ceea ce pot înțelege e Cineva care are întotdeauna grijă să-mi fie bine...așa se face că iar am fost îmbrățișată cu muultă, muultă căldură. plus că am primit o minunată scrisoare-papirus-românesc de la copii dragi. despre faptul că am descoperit (abia acum, după atâția ani de „cruce” împreună) că în inimile prietene se cuibăresc sentimente asemănătoare o să-ți scriu cu altă ocazie...

azi am avut ultimul curs de literatură (și engleză și franceză) din facultate. melancolic moment. nu mi-au plăcut niciodată despărțirile. nu am știut niciodată să le fac față. le-am luat mereu ca pe noi începuturi. și probabil că nu se va schimba nimic nici de acum înainte...

cred că cea mai importantă „merindă de drum” care-mi va rămâne după  trei ani de Litere e că am învățat să citesc altfel. cu obloanele deschise, fără prejudecăți. să dau o șansă oricărui scriitor, oricărei cărți pentru că în cele mai neașteptate cotoare descoperi adesea medicamentul cel mai potrivit pentru boala de care suferi. am învățat că cel mai mare bine pe care mi-l pot face e să nu ascult de păreri auzite în vânt de la cine știe cine, ci să-mi formez singură judecățile de valoare... până la urmă, tu singur cunoști cel mai bine valurile inimii tale. după trei ani de Litere, îmi doresc să mai fi avut șansa măcar la încă pe atâția, căci rămân la părerea că prea scurtă-i viața să apucăm să citim toate cărțile pe care ni le-am dori...

ieri dimineață  te voiam florar.

apoi m-am răzgândit 

și-am zis că e mai bun un prisăcar.

la orele amiezii fost-ai bucătar,

iar când cu ceaiul critic literar.

pe seară-ai dispărut subit - 

pesemne că, citind, ai adormit.

azi,

ca să nu mă mai îndrăgostesc deloc de tine

m-am transformat în păpădie.

și mâine o luăm de la-nceput?

...

"Life's so extraordinary, so rich and beautiful - there's  no excuse for not loving it always, even when one's consciously miserable." (Aldous Huxley)

unde ne fuge veșnicia?

...

Ieri după-amiază, cum nu dădea nimeni pe la noi, am ieșit în stradă, la „tălpiță”. Vorba vine, căci mai toate cele pe care le știam în copilărie au dispărut. Doar Mama Netă a rămas, nădăjduitoare, pe al ei scăunel pe care și-l așază la colțul porții verzi. Așteaptă. Chipu-i senin îmi spune că nu s-a grăbit niciodată. Iar lumina din ochi e semn că a ajuns până aici datorită statorniciei în credință. Să începi a-i vorbi, ai rămâne uimit câtă simplitate și frumusețe emană...Are 85 ani acum; mi-a mărturisit lin și cu aceeași sinceritate, împreunându-și degetele muncite ale celor două mâini, că s-a născut în 1929. Mama Netă așteaptă. Are nădejde și nu se grăbește nicăieri. Nu se plânge niciodată de bătrânețe. Duminică de duminică își ia al treilea picior de lemn și merge la biserică. Se întoarce și la vecernie, chiar dacă pentru ea distanța de un kilometru e, cu siguranță, un deal mult mai greu de urcat decât pentru noi. Mama Netă e vecina noastră nădăjduitoare. Am scris de atâtea ori acest cuvânt în speranța că poate așa voi lua și eu aminte și nu-mi va mai ieși așa repede pe cealaltă ureche când cu primul vânt care încearcă să mă aplece. „Dragu mamii, să aveți nădejde la Dumnezeu...” Se uita la mine, se uita la cer, apoi la degetele-i împreunate a rugăciune și-mi rostea lin: „să aveți nădejde la Dumnezeu, căci fără El nimic...”. Nu mai sunt tălpițe la noi pe stradă. Nenea On, pe care parcă acum îl văd răspunzându-i Tâlvanei că Alex îi dus la Orșova, a plecat deja de opt ani. S-au stins, rând pe rând, și alții și-au rămas atâtea case goale...Doar rândunicile-și mai fac cuiburi pe ici-pe colo. Mama Netă așteaptă pe scăunelu-i bătrân, dar demn. Am rugat-o să mai șadă pe tălpiță și mi-a răspuns, nădăjduitoare, că are răbdare. Până în clipa când va fi chemată, când i se va deschide ușa...Ei, adunătorii atâtor ani de îndelungi greutăți și suferințe, încă au nădejde și răbdare. Dragă Românie, nouă unde ne fuge veșnicia? 

zi cu gust de păpădie

...

 în mod normal, mi se urează La mulți ani! de minim trei ori pe an în minim trei zile pe an. acum e însă mai anomalie ca oricând. vineri era cu două zile înainte. (atunci de ce aș fi fost îmbrățișată?) azi deja a trecut, dar tot am mai primit mesaje. și numa' mâine nu-i poimâine, când din nou atâta nemăsurată Bucurie mă va învălui...mi s-a scris că a spune cuiva te iubesc înseamnă a-l asigura că va trăi veșnic... și tot după-amiază am devenit nespus de senină auzind că fiind cuiva alături „tu îți câștigi un prieten, nu el te câștigă pe tine”. e minunat cum un semn de bine de la cineva drag îți schimbă instantaneu dispoziția! nu știu despre tine, dar pe mine una mereu mă trezește: și din toropeală, și din uitare, și din ursuzism, din orice... 

pies: nu te-am mai întrebat de ceva timp: cum mai e inima ta pe dinăuntru?

22

...

 azi am împlinit doidoi ani. și pe cât de dublu e doi-ul, pe atât mi-a fost de zgândărit „gândacul dintre coaste”. nu e întotdeauna ușor să fie ziua ta de naștere... asta mi-a fost concluzia. pur și simplu pentru că aș fi vrut să fii și tu acolo. să mă îmbrățișezi și să-mi urezi să cresc mare... fizicește nu, dar eu tot te-am purtat în inimă. ești mereu acolo, fie că îți dai sau nu seama de acest lucru.

am început să învăț de ce contează să fii alături de cineva. de ce e important ca acel cineva să simtă, prin semne oricât de mici, că îl iubești. că îți pasă o fărâmă de el...

nu știu de ce, dar m-am întrebat adineauri dacă sunt fericită. datorită ție (și pentru că te port în inimă, oricât ai fi de departe), da. pentru că te știu acolo. DA, de chiar-chiar!

mulțumesc, copil drag!

21+ 364

-  tu până unde ai fi în stare să mergi pentru o simplă floare?

-  până la ea...

- și... dacă într-o bună zi cineva o să le închidă și n-o să le mai poți culege?

- ...mie îmi plac florile libere.

...

ne-am ciocnit din nou. nu doar pe drum, ci și în gânduri. ne-am răspuns fără a fi știut întrebările scrijelite dinainte. vara trecută ai fost pirat, acum o să devii un soi de Columb... tare m-am bucurat să citesc despre Zmeu, doar știi cât iubesc poveștile. despre „bătături”, ori ne-bătături (?) e mai complicat de scris. în orice caz, nu acum, și nu aici.

21 se termină cu o zi petrecută ore bune printre oale, alături de bătrânul-casei. măcar și-a păstrat sinceritatea și a recunoscut că tot n-a înțeles ce înseamnă cuvântul perseverent...

 revin la gândul sâmbetei trecute: mai bine casă plină, decât pereți muți. mai bine împreună, orice-ar fi! și cam atât. restul să rămână tăcere... 

de mâine un nou început. perseverent.

Teama primordială

2 mai 2014*

Soare de-aș fi,

aș plânge,

nesuportându-mi căldura și propriul meu foc.

M-aș stinge pe loc

și-omenirea și ea

din cauza mea.

Pământ de-aș fi,

m-aș opri.

Aș renunța să mă mai învârt

de teamă ca nu cumva

să mă lovesc de vreo stea.

Apă de-aș fi,

m-aș ridica.

M-aș evapora de frică

să nu mă bea cineva

sau tocmai fiindcă nu mă vor vrea.

Aer de-aș fi,

m-aș afunda în pământ,

unde nu este vânt,

să nu fiu pretudindeni purtat,

de toți respirat.

Om sunt în veac.

Oare de-asta tot tac?

...

„M-am gândit mai demult. Că mă mai cerți câteodată că nu vorbesc, și eu te cert pe tine. Ca să înțelegi, deși știu că știi... că tare mai semănăm...” Acum n-am mai cerut voie. Poate o să mă ierte. De fapt, eu sper ca asta să-i dea bobârnacul să asculte, la rându-i, sfaturile celor care o iubesc...

* o să-ți spun cine e Poezitoarea dacă-mi scrii.

© Spiridușul-cel-ghiduș

Dragă Doamne Doamne,

     Azi am fost pe dos... Însă în sensul bun al cuvântului. Aseară voiam măcar două vorbe să-Ți scriu, dar am adormit tăcând. Acum, în schimb, aș avea atâtea, atât de multe, să-Ți împărtășesc... Vorba vine, căci oricum mă cunoști infinit mai bine decât am impresia că mă cunosc singură.

   Dimineață am străbătut podul spre școală în bătaia necruțătoare a vântului, gândindu-mă că acesta e doar începutul de drum. Că n-o să fie ușor și că e mult de muncă. Știu, dar în același timp simt că acolo e rostul meu, că zâmbetele curate ale picilor mă vor împlini.... O să am deci răbdare și o să lupt! Pe cuvânt de literă! Și-apoi om vedea!

     Bine-am făcut că am ascultat sfatul de ieri al dragei Poezitoare! Altfel n-aș fi primit neprețuitul buchet de ochiul-boului (cules anul ăsta două zile anticipat, dar tot cu noaptea-n cap), nici urările și îmbrățisările chipurilor luminate de liniște. Nici  minunata iconiță cu Sfântul Gheorghe, nici plicul-mângâietor-de-suflet, nici BUCURIE...De asta, dragă Doamne Doamne, mi-am dat seama că e bine să ascult din când în când de sfaturile celor care mă iubesc. 

    Dragă Doamne Doamne, de mai bine de două săptămâni am așteptat să merg să ascult din nou povestea lui Oscar. Nu a șasea, ci abia a treia oară a fost. Și-o să mă mai duc, căci nu cred că mă voi sătura vreodată de ea... E incredibil cum același spectacol îmi trezește alte și alte stări, deși de fiecare dată mă inundă (de chiar!) o liniște și-o seninătate de nedescris ajungând pe banca Sălii Studio pentru reprezentația Dianei Fufezan. Azi am  luat rochia albastră (cea cu flori alb-rozalii, moștenită de la mama) și m-am așezat lângă copilul-iubitor-de-stele. Pe fundal de pian, am privit oamenii minute bune înainte de începerea spectacolului. Încercam să-mi dau seama ce gândește fiecare și prin ce împrejurări ajunseseră acolo... N-am aflat, bineînțeles, dar imaginația nu mi-a stat locului până să se facă liniște. Concluzia e, din nou, că atâta timp cât rămâi copil cu sufletul, viața are gust. Căci poți extrage din cel mai mic, din cel mai insignifiant sâmbure atâta nemăsurată nădejde și putere de a vedea frumusețea clipei...

   Dragă Doamne Doamne, Îți mulțumesc! Pentru că mă iubești! Pentru oamenii prin care îmi vorbești! Pentru îmbrățișările sincere (fie ele cu oftat, ori cu tremurat de inimă) și plicurile în care se împachetează poveștile celor dragi... Pentru că ești acolo Sus, și totuși atât, atât de aproape...

Cam atât. 

cu drag, 

copilul cu inimă de flori de câmp

pentru avânt

...

m-am furișat și eu acolo, literă mică-mică, printre ei. cu robă, tocă, eșarfă mov și zâmbet. de fapt, cu zâmbet, robă, tocă și eșarfă mov. asta deși doar peste două luni, dacă mă fac copil cuminte între timp, voi putea spune că sunt absolventă de ULBS. au trecut trei ani, fără să-mi dau seama când și cum. n-o să le fac deocamdată bilanțul, căci încă nu e vremea, dar mi s-au întâmplat lucruri extraordinar de minunate! de chiar-chiar! în astă mică universitate, și-n orașul pe care-l colind zi de zi de vreo șapte ani încoace... până la urmă, depinde în special de noi să ne facem viața frumoasă!  oriunde ne-am afla.

mulțumesc pentru că ai fost acolo!

schimbarea începe luni

...

copil trist, nu. altfel n-aș mai fi lăsat casa plină de pahare cu flori de câmp, nici n-aș mai fi învățat cuvinte în engleză alături de bătrânul casei, nici dolofane n-aș mai fi copt, nici scrisoare de răspuns puiului de român n-aș mai fi scris. nu sunt tristă. nici măcar ursuză. nici melancolică. dar am o stare-fără-de-stare. fără-de-nume și fără-de-stare... parcă mă „uzez”, vorba literei responsabile. după ce am îmbrățișat-o pe cea dragă Poezitoare, i-am spus că de acum îmi revin. am tot promis de vreo câteva săptămâni și ar fi cazul să și încep să mă țin de cuvânt. așa-i, așa-i!

eu ar trebui să fiu conștiința ei, iar ea conștiința mea. așa ne suștinem noi. azi a cules de printre rafturile bibliotecii cotoare care să-i umple cu rost pauzele dintre ultimele cursuri pe care le mai avem. apoi a venit cu un zâmbet larg pe buze punându-mi în brațe „Viitorul începe luni”, de Ioana Pârvulescu. știa ea de ce. ți-aș fi povestit și ție despre ideea pe care mi-a sădit-o în inimă acum vreo câteva luni, dar, cum azi am gândurile în alte zări, poate la toamnă.... în orice caz, am surâs și am deschis romanul. voiam de ceva vreme să citesc ceva scris de doamna Pârvulescu. „Fii binevenit în viața mea, cititorule!”, așa începe povestea. apoi am surâs și mai larg, căci tot pe prima pagină am dat de aceste rânduri: „Bucureștii sunt plini de oameni din toate părțile lumii și poți auzi în el limbi și nume de tot soiul. În acest București pestriț, am văzut lumina zilei la 18 mai, când înflorește liliacul și, cum azi e 18 mai, aș vrea să sper că-mi urezi, de acolo, din timpul tău, La mulți ani! Dar oricât de mulți ani mi-ai dori, n-o să-mi ajungă ca să mă întâlnesc cu domnia ta altfel decât prin aceste rânduri din care să ne înfruptăm amândoi, ca și cum te-aș invita la o cină sărbătorească.” am lăsat-o la loc, conștiința spunându-mi că nu am voie... după câteva ore însă m-am dus singură  înapoi s-o iau. alte câteva pagini și-am descoperit-o și pe Iulia, care e neliniștită pentru că va împlini 22 ani. „Să mă lovească ceva sau să adorm și să mă trezesc măcar peste doi ani, în 1900, când se spune că vine sfârșitul lumii, sau cândva, în 1940! Cum o fi să ai 22 de ani în 1940? Ce frumuseți noi o avea lumea, ce sunete noi s-or auzi în ea? Dar cum o fi să ai 22 de ani în 2000 și ceva?” acum știi de ce m-am hotărât să o împrumut până la urmă. dacă ai fi conștiința mea, mi-ai spune că nu îmi trebuie pentru licență. joaca de-a timpul m-a dus însă, vrând-nevrând, cu gândul la Woolf...

un pic, un pic tot sunt tristă. așa un strop. abia ce mi-am dat seama. în drum spre xerox am întâlnit-o pe tanti cea cu mâini tremurânde. vindea niște drăgălașe flori roz (pe fugă, nici n-am stat să-mi  dau seama ce soi erau), iar în găleată ședeau două-trei buchete de lăcrămioare. m-am bucurat în sinea mea- căci n-am mai văzut-o de ceva vreme- gândindu-mă că la întoarcere o să iau o legătură. abia acum mi-am dat seama că după cele zece minute nu mai era la același colț de stradă...

”fish made of light”

...

”They have gone into the house for breakfast, and I am left standing by the wall among the flowers. It is very early, before lessons. Flower after flower is specked on the depths of green. The petals are harlequins. Stalks rise from the black hollows beneath. The flowers swim like fish made of light upon the dark, green waters. I hold a stalk in my hand. I am the stalk. My roots go down to the depths of the world, through earth dry with brick, and damp earth, through veins of lead and silver. I am all fibre. All tremors shake me, and the weight of the earth is pressed to my ribs. Up here my eyes are green leaves, unseeing.” (The Waves)

dʼoù et pourquoi

...

On oublie parfois pourquoi. Pourquoi on fait ce quʼon fait, dʼoù la motivation de continuer avec espoir. On oublie et il faut que quelque chose se passe pour quʼon se rappelle pourquoi… Il y a trois ans, jʼai du sonder mon coeur et je lʼai écouté. Puis, malgré toutes les opinions contre, jʼai choisi les lettres. Simplement comme ça. Jʼai découvert, au fur et à mesure, le vrai pourquoi et maintenant je sais que mon chemin commence par ici. Par la littérature, les livres et les lettres... Lire, écrire, jouer avec les mots, cʼest ce que me plaît le plus. Cʼest ce que mʼapporte toujours du bonheur. Ce dernier temps, jʼavais oublié même dʼoù et pourquoi. Aujourdʼhui jʼai retrouvé la réponse, grâce à la beauté de la langue française. Maintenant je suis de nouveau heureuse. Je sais que mon chemin commence par ici!

”young people always make mistakes, but we still love and forgive them...”

ne cuno(a)ște(a)m

...

azi am zâmbit mult pe stradă. întâi datorită soarelui și pentru că am văzut bănuți-margarete pe lângă cărare. apoi datorită scrisorii aducătoare-de-bucurie pe care am primit-o de la un viitor minunat medic. datorită verdelui din oraș. pentru că mi-am dat seama că un om te vede chiar și de pe cealaltă parte a străzii, chiar dacă pare că nu te vede. pentru că am strâns mâna unui (ne)cunoscut. pentru că am mâncat înghețată la dozator prima oară anul ăsta. pentru că iar am zis că plec din toamnă (variantele tot vin și pleacă; se gândesc și răzgândesc, vin și pleacă...). pentru că am reușit să strivesc stelele-sărățele pentru copilul-iubitor-de-stele. datorită băncii unde am scrijelit un petic verde până mi-au înghețat degetele. datorită mesajului de „am primit poșete deosebite” scris cu cretă în fața unui magazin de pe  strada Mitropoliei. pentru că atunci când am vrut să pozez obloanele verzi de pe strada Xenopol mi-am dat seama că uitasem bateria acasă. datorită pufuleților. datorită schimbului de replici dintre bătrânul care-și plimba câinii și tinerii absolvenți de management. datorită poeziei „Raze de seară” primită în dar de la Poezitoare. datorită aistuia domn. pentru că viața rămâne, mai presus de orice, frumoasă...

Raze de seară

6.05.2014

Raze de seară, după ploaie,

se joacă curate, eliberate,

în picuri, pe chipuri,

prin fire de iarbă, prin flori,

Bucură și gâdilă culori.

În zori, cât a fost înnorat,

și-a plouat,

mohorâtă era

lumea și ea.

Dar plai de raze aurite,

ca spice de grâu,

ce n-ajungeau pân’ la noi,

strălucind curat,

se jucau printre nori.

Întuneric pe pământ,

cer luminat.

Bucurați-vă, dar, chiar de lumina nu vedeți!

Ea e acolo, frumoasă, de aur,

și ne va cuprinde din nou

când ni se limpezește cerul

...și ochii.

tare mi-au plăcut versurile de mai sus. le-am primit în seara asta de la Poezitoarea cea dragă și mi-a dat voie să le împart și cu tine, ca să se răspândească Bucuria în cât mai multe suflete. cu mult drag...

trepăduș

...

titlurile sunt absconse de cele mai multe ori. înglobânde ale unui întreg sentiment, sau total irelevante. uneori doar de dragul descoperirii unui nou cuvânt, indiferent de sensul lui. dacă nu mă vezi când tastez aceste litere, cum ai putea să-mi citești inima? și totuși, nimeni nu se întreabă (sau, eu una cel puțin nu o fac de obicei) deschizând o carte ce făcea sau cum se simțea autorul, ori dacă avea ceai sau cafea în cana de alăturea atunci când a scris ce a scris. nu din egoism, ci pur și simplu... nu știu ce anume, dar ceva înlăuntrul meu nu mă lasă să renunț la cutia asta. deși îmi promit de nenumărate ori că o voi face. sunt o mincinoasă, dar am inima  incurabil de „analfabetă”. suferindă când de alzheimer infantil, când de neuitare. ființă contradictândă până în cele mai firave capilare. mai ceva ca vremea de afară...

pies: după cum vezi, au început să-mi placă „ând”-urile. tot fără motiv.

„vrei să rozi și tu un cui?”

 ...

l-am întrebat pe domnul Păpădie când s-a îndrăgostit ultima oară, dar în loc de răspuns și-a zburat puful într- altă parte. ce ți-e și cu florile ăstea! mi-aș dori să știu cum se numesc trilulitoarele care ciripesc în pomul de vizavi în fiecare seară. măcar atât, măcar cum le cheamă. la cât de melc sunt, chiar am impresia că nu voi termina niciodată de scris licența. pisica lu' mama Netă nu are nume. m-am gândit toată ziua la proiectul francezilor și m-am hotărât că din luna lui Cuptor, după interviul final despre Woolf, o să încep să lucrez cu adevărat la ceva frumos cu și despre scrisori. am luat-o pe Sprica  la o ultimă biciclândă, de mâine mă întorc în orașul cu obloane verzi. trebuie că s-au întâmplat multe în trei săptămâni. mama a făcut ieri o tavă de stele, inimi și floricele, de ți-e mai mare dragul de ele! diligența cu păpuși, aricioaica și mama coace pâine, ale lui Tudor Gheorghe. și-n rest...?

lettres d'un inconnu

Cher ami et cher inconuu,

Ce matin, quand j'ai ouvert ma boîte à lettres virtuelle, j'ai trouvé un message avec le link du blog Lettres d'un inconuu. Je suis simplement ravie! Bon! Il est temps de changer quelque chose dans ma vie! Il est vraiment temps de se réveiller! Il est temps de recommencer à penser à mon projet! C'est une promesse: je ferai quelque chose de joli!

                                                                                                                                 

Je t'embrasse!

G.

                                                                                                                                                   

bine ai venit, Florarule!

...

„Rex sforăie de numa-numa în șură...”,  mi-a zis tata adineauri. și nici nu-i de mirare, după cât a alergat azi... bine ai venit, Florarule! cu crenguță de mălin primită din gară și dis-de-dimineață și după-amiază (oare cum de n-am văzut copacul până acum?). apoi cu Bucurie crescândă. cu Bucuria de a-i avea în preajmă, acasă. cu Bucuria de a împărți lumina dinăuntru, în ciuda norilor care ne-au dat târcoale. „micii” noștri de 1 Mai au fost, de fapt, o delicioasă salată de legume, brânză, ton și alte minunății aduse de otesiști, căreia i s-au adăugat la întoarcerea în grădină pufuleți optimiști și ciocolată de la copilul-steluță. am fost atât de fericită pentru că mi-am dat seama că nu i-a mai cântat nimeni până acum Căsuței Curcubeu  că Avem o țară sfântă. pentru că am adunat iar bilețele-gând de legat în plic-amintire. pentru că a venit, acum în prag de absolvire, cea mai dragă literă la noi. pentru că au venit copii dragi care înseamnă mult, mult, mult pentru inima mea. pentru că Ștrămpănel a jucat fotbal și a sărit în sus de bucurie. pentru că îmbrățișări. pentru că lumină, deși nori. pentru că am primit cană speșăl cu clape de pian și ou cu surpriză de la fotograful cu umăr aproape vindecat. pentru că e Florar, pur și simplu...

să fii împreună! ce Bucurie mai mare? mulțumesc, dragă Doamne Doamne...