un nasture stătea să cadă

Un nasture stătea să cadă, așa că m-am dus să caut ață maro să-l cos cum trebuie. Între timp, ”Mărâie” ( adică bunica, sau ”muma”, cum îi spunem noi) venise să ne salute înainte de plecare (tot ea) și, deși i-am spus că sunt și eu în stare de măcar atâta lucru, a vrut să mi-l prindă  ea. ”Doar cine crezi că-l ajuta și-i cosea nasturii bunicului (bunicul a fost croitor)? De-ai ști tu câți nasturi am cusut eu în tinerețe...”. Cum l-a învârtit, cum l-a rotit, după ce a terminat mi-am dat seama că, de fapt, nici măcar nasturi nu știu să cos. Of, bunicule! Prea repede te-ai dus! N-am avut de la cine auzi povești despre război (așa cum am răvnit de atâtea ori văzând  plimbându-se prin parc bătrâni cu ai lor nepoți, sau cum mi-a scris fata cu părul de aur și rochie albastră că aude de la Tata Laurean), sau povești cu croitori, sau orice fel de povești, cum numai bunicii se pricep să spună...Nu știu, bunicule, să prind nasturii de palton; nu știu să-mi croșetez ciorapi de lână și nici să tivesc la mașina de cusut. O lacrimă stătea să cadă...