Mi-am dat seama că dacă-mi despart prenumele, pot zice că și pe mine mă cheamă ”Ana”. Am întâlnit în ultimul timp câteva ”Ane” care mi-au devenit, într-un fel sau altul, dragi. În prima scrisoare a acestui an i-am povestit Anei mele preferate despre Ana învățătorului. De fiecare dată când mă gândesc la ea, îmi doresc să fi avut și eu măcar o picătură din tăria ei de caracter, din simplitatea și frumusețea și spontaneitatea cu care vorbea, gândea și se purta. Am răsfoit adineauri agenda roșie și am găsit câteva cuvinte de-ale ei...și mi-am permis să-mi fur câteva minute să le poți citi și tu.
”Pentru tine e mai important să fii prețuit și respectat, decât să fii iubit. Eu cred altfel. Iubirea învinge mai repede și mai sigur. Ca să vorbesc în clasificările de psihologie, tu ai pasiunea dominației, nu a posesiunii...Ca să-ți impui o vedere a ta, o hotărâre, ești în stare să riști totul...Tu ai vrea să se dea viața după tine...Viața e altfel, dragul meu...Ne silește să fim ca apa aceasta. Ia forma mâinii dacă o prinzi în pumni, a paharului dacă o pui în pahar...Așa și noi. Tu ai vrea însă să rămâi neclintit, ca apa înghețată, ca o apă înghețată pentru totdeauna...Gheața se sparge, dragul meu...Apa lunecă printre degete...Așa aș vrea și eu să lunec prin viață, să mă strecor, să scap cu cât mai puține lovituri. Ai să-mi spui că sunt lașă?...Poate nu! Poate și acesta e un curaj, să faci din viață așa cum e, ceva bun...Mie mi-e dragă, mă bucur de ea, n-am ambiții mari, mă mulțumesc cu puțin...Nu mă reped să răstorn obstacolele...de ce să-mi rup unghiile zgâriind în pereți?...Cad singuri pereții, se macină, dacă știi să aștepți, ajutând discret elementele care surpă...Și eu am dreptate, nu tu! Am dreptate, fiindcă tu, cu toate principiile și cu toate planurile tale pe un an înainte, pe-o viață scrisă ca în carte, tu n-ai știut că ai să stai într-o zi aici, lângă mine...Pe când eu am presimțit...Dar n-am silit nimic. Am lăsat în grija vieții să ne aducă aici...Să ne poarte ca o apă. Până acum apa ne-a dus bine...Ce zici, domnule Posomorâlă?”
(Cezar Petrescu)