”- Cum te simți la șapte ani?
- Mare!”
A răspuns ”Mare!” dintr-o bucată, fără să stea să se gândească. Era ud leoarcă de la țopăială și avea obrajii rozalii de la...bucurie.
Era dimineață friguroasă; ”muma” ne-a întâmpinat cu vestea la poartă. Căpătasem un ”pui” de la Cel de Sus, un nou suflet care să ne întregească și să ne aducă mai aproape. Eram în clasa a șaptea pe atunci. Nu-mi dădeam seama ce însemnau toate acestea, fiind oarecum indignată că va trebui ”să-mi pierd timpul” stând cu bebelușul, eventual schimbând scutece și suportat plânsete. Au trecut anii și poate abia acum încep să pricep cum de a rânduit Doamne Doamne să se întâmple așa. Am învățat să ”am timp” și am redescoperit bucuria lucrurilor mici alături de el. Ionuț ne-a umplut casa de tot ce lipsea până în urmă cu șapte ani. A adus armonie și nevoia de a ne transforma cu toții din nou în copii...Piticul nostru e o minune mult prea mare ca să pot găsi cuvintele potrivite pentru a-l descrie. Ce-i drept, ne-am jucat, mari și mici, cu numele lui ca niște dramaturgi chinuiți de imaginație: de la ”Uți” la ”Bodi”, de la ”Pilu Crocodilu” la ”Johnny Păstaie”, de la ”Doru Procuroru” și ”Johnny Pony” până la ”țață cromozomală”...
Și toate fără motiv. Doar pentru că...îl iubim.