Dragă om drag care citești aceste rânduri,
Nu știe nimeni că azi a fost ziua mea. Sau ziua cutiei de aici, mai bine zis. Mă gândesc cu oarecare melancolie că astăzi se împlinesc trei ani de visat în culori... Nu știu cât timp voi mai continua să mă ”expun”, dar deocamdată nu simt nevoia de a renunța (mi-am luat, oricum, unele măsuri de siguranță între timp). Aș avea multe lucruri să-ți povestesc, căci de la scrisoarea de anul trecut am căpătat alte perechi de ochelari cu care să mă raportez la viață.
Am renunțat la haina de ”Nunuc”, ai văzut că nu am mai pomenit nimic de el de la o vreme. ”Nunuc” era un pui pesimist care se complăcea în a răspunde ”Nu!” de fiecare dată când ceva i se părea prea greu de dus. Am păstrat din mine doar partea aia copilăros-matură, nătângiile și zâmbetele cu lacrimi în ochi. Am învățat că puterea de a merge mai departe vine de la Doamne Doamne, nu de la cei care mă înconjoară. Am devenit mai liniștită și mai deschisă, deși încerc să nu mă mai entuziasmez la fel de repede pentru ceea ce nu cunosc. Încă îmi place să mă joc de-a baba-oarba-cuvintelor, mai trimit scrisori și beau cel puțin două-trei ceaiuri în fiecare zi. Am găsit oameni minunați care mă ajută să văd frumusețea lucrurilor simple, oameni care-mi dăruiesc firimituri de bine din sufletele lor fără a aștepta nimic în schimb. Inima mi-e bine, deși i-am dat palpitații în numărate rânduri. Caut simplitatea. Mi-am dat seama că iubesc România și nu (mai) vreau să fug de aici. Mergând cu pași mici-mici, o să-mi găsesc la momentul potrivit firimiturica, am nădejde...
Și atât. Ghemul se deapănă mai departe...
cu drag și gânduri bune,
G.