prin plopi și ploaie...

Am ”țopăit de fericire” azi. Ca o literă ce stă în plopul ei dintre stele ce sunt. Am țopăit atât de tare, că până la urmă tot trebuia să mă lovesc un pic. Am pierdut una din mănușile de la Ana (poate din cauză că prea drag mi-e de ele); nu știu cum am reușit, dar stânga a rămas orfană. Am descoperit oameni minunați care îmi dau speranță și nu o să renunț... E incredibil cum se leagă toate piesele ca într-un puzzle și cum Doamne Doamne rânduiește să descopăr ceea ce am nevoie la momentul potrivit. L-am găsit pe domnul Bernea, cu al lui ”Îndemn la simplitate” la bibliotecă, iar de la Humanitas mi-am luat, printr-o întâmplare fericiră, al doilea dar al lui Gerar, un cod (al doamnei Aurelia Marinescu) de unde am atâtea de învățat...

Ane

Mi-am dat seama că dacă-mi despart prenumele, pot zice că și pe mine mă cheamă ”Ana”. Am întâlnit în ultimul timp câteva ”Ane” care mi-au devenit, într-un fel sau altul, dragi. În prima scrisoare a acestui an i-am povestit Anei mele preferate despre Ana învățătorului. De fiecare dată când mă gândesc la ea, îmi doresc să fi avut și eu măcar o picătură din tăria ei de caracter, din simplitatea și frumusețea și spontaneitatea cu care vorbea, gândea și se purta. Am răsfoit adineauri agenda roșie și am găsit câteva cuvinte de-ale ei...și mi-am permis să-mi fur câteva minute să le poți citi și tu.

”Pentru tine e mai important să fii prețuit și respectat, decât să fii iubit. Eu cred altfel. Iubirea învinge mai repede și mai sigur. Ca să vorbesc în clasificările de psihologie, tu ai pasiunea dominației, nu a posesiunii...Ca să-ți impui o vedere a ta, o hotărâre, ești în stare să riști totul...Tu ai vrea să se dea viața după tine...Viața e altfel, dragul meu...Ne silește să fim ca apa aceasta. Ia forma mâinii dacă o prinzi în pumni, a paharului dacă o pui în pahar...Așa și noi. Tu ai vrea însă să rămâi neclintit, ca apa înghețată, ca o apă înghețată pentru totdeauna...Gheața se sparge, dragul meu...Apa lunecă printre degete...Așa aș vrea și eu să lunec prin viață, să mă strecor, să scap cu cât mai puține lovituri. Ai să-mi spui că sunt lașă?...Poate nu! Poate și acesta e un curaj, să faci din viață așa cum e, ceva bun...Mie mi-e dragă, mă bucur de ea, n-am ambiții mari, mă mulțumesc cu puțin...Nu mă reped să răstorn obstacolele...de ce să-mi rup unghiile zgâriind în pereți?...Cad singuri pereții, se macină, dacă știi să aștepți, ajutând discret elementele care surpă...Și eu am dreptate, nu tu! Am dreptate, fiindcă tu, cu toate principiile și cu toate planurile tale pe un an înainte, pe-o viață scrisă ca în  carte, tu n-ai știut că ai să stai într-o zi aici, lângă mine...Pe când eu am presimțit...Dar n-am silit nimic. Am lăsat în grija vieții să ne aducă aici...Să ne poarte ca o apă. Până acum apa ne-a dus bine...Ce zici, domnule Posomorâlă?”

                                                                                                                     

        (Cezar Petrescu)

teiani

Dragă om drag care citești aceste rânduri, 

     Nu știe nimeni că azi a fost ziua mea. Sau ziua cutiei de aici, mai bine zis. Mă gândesc cu oarecare melancolie că astăzi se împlinesc trei ani de visat în culori... Nu știu cât timp voi mai continua să mă ”expun”, dar deocamdată nu simt nevoia de a renunța (mi-am luat, oricum, unele măsuri de siguranță între timp). Aș avea multe lucruri să-ți povestesc, căci de la scrisoarea de anul trecut am căpătat alte perechi de ochelari cu care să mă raportez la viață. 

     Am renunțat la haina de ”Nunuc”, ai văzut că nu am mai pomenit nimic de el de la o vreme. ”Nunuc” era un pui pesimist care se complăcea în a răspunde ”Nu!” de fiecare dată când ceva i se părea prea  greu de dus. Am păstrat din mine doar partea aia copilăros-matură, nătângiile și zâmbetele cu lacrimi în ochi. Am învățat că puterea de a merge mai departe vine de la Doamne Doamne, nu de la cei care mă înconjoară. Am devenit mai liniștită și mai deschisă, deși încerc să nu mă mai entuziasmez la fel de repede pentru ceea ce nu cunosc. Încă îmi place să mă joc de-a baba-oarba-cuvintelor, mai trimit scrisori și beau cel puțin două-trei ceaiuri în fiecare zi. Am găsit oameni minunați care mă ajută să văd frumusețea lucrurilor simple, oameni care-mi dăruiesc firimituri de bine din sufletele lor fără a aștepta nimic în schimb. Inima mi-e bine, deși i-am dat palpitații în numărate rânduri. Caut simplitatea. Mi-am dat seama că iubesc România și nu (mai) vreau să fug de aici. Mergând cu pași mici-mici, o să-mi găsesc la momentul potrivit firimiturica, am nădejde...

   Și atât. Ghemul se deapănă mai departe...

cu drag și gânduri bune,

G.

bucuria casei noastre

”- Cum te simți la șapte ani?

 - Mare!”

A răspuns ”Mare!” dintr-o bucată, fără să stea să se gândească. Era ud leoarcă de la țopăială și avea obrajii rozalii de la...bucurie. 

Era dimineață friguroasă; ”muma”  ne-a întâmpinat cu vestea la poartă. Căpătasem un ”pui” de la Cel de Sus, un nou suflet care să ne întregească și să ne aducă mai aproape. Eram în clasa a șaptea pe atunci. Nu-mi dădeam seama ce însemnau toate acestea, fiind oarecum indignată că va trebui ”să-mi pierd timpul” stând cu bebelușul, eventual schimbând scutece și suportat plânsete. Au trecut anii și poate abia acum încep să pricep cum de a rânduit Doamne Doamne să se întâmple așa. Am învățat să ”am timp” și am redescoperit bucuria lucrurilor mici alături de el. Ionuț ne-a umplut casa de tot ce lipsea până în urmă cu șapte ani. A adus armonie și nevoia de a ne transforma cu toții din nou în copii...Piticul nostru e o minune mult prea mare ca să pot găsi cuvintele potrivite pentru a-l descrie. Ce-i drept, ne-am jucat, mari și mici, cu numele lui ca niște dramaturgi chinuiți de imaginație: de la ”Uți” la ”Bodi”, de la ”Pilu Crocodilu” la ”Johnny Păstaie”, de la ”Doru Procuroru” și ”Johnny Pony” până la ”țață cromozomală”...

Și toate fără motiv. Doar pentru că...îl iubim.

gând bun

”În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând
Fă-ţi timp să poţi, cu milă, să le alini oricând!
Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri, stând singur, să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni….
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini….
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să iei frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ti timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să inveţi,
Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!
Fă-ţi timp, ACUM!
Să ştii: zadarnic ai să plângi,
Comoara risipită  a vieţii, n-o mai strângi!” (Rudyard Kipling)

peste mări și țări e ”soare cu dinți de dinozaur și bate vântul de te ia pe sus”. despre cum îndoiește prietenia bucuriile ...doar având prieteni adevărați poți ști! mulțumesc, om drag!

”Anina”, fetița cu ochi negri

Halta! Hop în zăpadă! Hai sus!

 M-am uitat la ochișorii negri pe care-i ascundea sub căciulița roșie ce-i acoperea fruntea (la început nici nu mi-am dat seama că e fetiță ) și i-am zâmbit. M-a privit cu așa o limpezime, că mi-a luminat inima...Am întrebat-o cum o cheamă și mi-a răspuns blând: ”Anina!”. Eu, mirată, am zis: ”Mm, ce nume frumos! Anina?”. ”Nu, de fapt o cheamă Alina, dar ea-și zice ”Anina”...”, a adăugat mama ei. Are cinci ani și a fost prima oară cu trenul. Și trenul o aducea acasă de la ”Dode”, frățiorul ei mai mare internat la spital...”Am plâns după el ieri...dar mâine merg iar”. Ca un șoricel e de drăgălașă! Am întrebat-o dacă se dă cu sania (știind cât de nebuni eram noi după sanie în copilărie), dar mama a zis că nu au sanie...”Anina” probabil se joacă cu cele două-trei ”păpușele” pe care le are în cășuța albastră...

Doi ochi negri m-au privit blând și mi-au încălzit inima...

pentru simplitate

Inima ta doare? A mea doare uneori, chiar dacă tace. Azi am operat-o iar. A durut. Am tăcut, dar ”trebuie să avem curaj!”.  Am privit culorile schimbătoare ale cerului și am luat o hotărâre: o să am curaj de acum înainte! Pentru țara asta pe care uităm să o iubim. Pentru România în care ne-am născut, dar pe care o murdărim cu împopoțonări ridicole...Pentru că fratele meu a început școala și pentru că sunt atâtea alte zeci de mii de copii la fel. (Știi, atunci când merg acasă și-mi povestește ce a mai învățat, când îi văd entuziasmul și pofta de a descoperi, mi se umple inima de  fericire...). Pentru că iubesc copilăria și bucuriile mici.  Pentru că îmi doresc o lume simplă, dar fericită. Oare ai citit ”Apostol” al lui Cezar Petrescu? Dacă ai ști povestea acestui învățător, atunci poate m-ai înțelege mai bine...

 Domnul de aseară a zis că el e pentru nonconformism. L-am privit și am tăcut. Mă gândeam în acel moment câte și mai câte mi-ar fi povestit bunicul. N-ar fi încercat să filozofeze, în mod sigur. Fără să fi fost un șoarece-de-bibliotecă, mi-ar fi dat însă nenumărate lecții de viață. (Uneori am impresia că oamenii se îndobitocesc cu cât știu mai multe.) I-aș fi spus domnului de aseară că eu sunt pentru simplitate. L-aș fi întrebat de unde fascinația pentru atâtea ciudățenii și admirația pentru niște personalități care în timpul vieții nu au vrut decât să epateze. Oare așa arată valorile?

 Azi m-a durut inima...

un nasture stătea să cadă

Un nasture stătea să cadă, așa că m-am dus să caut ață maro să-l cos cum trebuie. Între timp, ”Mărâie” ( adică bunica, sau ”muma”, cum îi spunem noi) venise să ne salute înainte de plecare (tot ea) și, deși i-am spus că sunt și eu în stare de măcar atâta lucru, a vrut să mi-l prindă  ea. ”Doar cine crezi că-l ajuta și-i cosea nasturii bunicului (bunicul a fost croitor)? De-ai ști tu câți nasturi am cusut eu în tinerețe...”. Cum l-a învârtit, cum l-a rotit, după ce a terminat mi-am dat seama că, de fapt, nici măcar nasturi nu știu să cos. Of, bunicule! Prea repede te-ai dus! N-am avut de la cine auzi povești despre război (așa cum am răvnit de atâtea ori văzând  plimbându-se prin parc bătrâni cu ai lor nepoți, sau cum mi-a scris fata cu părul de aur și rochie albastră că aude de la Tata Laurean), sau povești cu croitori, sau orice fel de povești, cum numai bunicii se pricep să spună...Nu știu, bunicule, să prind nasturii de palton; nu știu să-mi croșetez ciorapi de lână și nici să tivesc la mașina de cusut. O lacrimă stătea să cadă...

alt gerar, altă haină pentru inimă...

mi-am împăturit inima într-o altă haină, astfel că dacă mai demult mă ”citeai”, acum s-ar putea să nu mă mai recunoști. nu-i nimic, copiii mai și cresc (unii în copii mai mari, alții în copii mai bucuroși, alții în morocănoși....). adineauri am găsit cuvinte scrijelite gerarul trecut și parcă nu-mi venea să cred că tot eu sunt acolo. am devenit un copil mai realist între timp, poate. poate am început să descopăr bucuriile adevărate și să nu mai aștept atât de multe de la oamenii care fug (de mine, de ei, de netimp, de frici, de de toate...). mi s-a întins mâna și am deschis ochii; de atunci drumul a căpătat alt sens...

ce picuri cu ”picele”

”Doamne, ia-mă de mână

Și hai să fugim din lume

Să ieșim puțin, la aer.

Poate schimbând curenții

O să mă simt și eu în larg

Lângă tine!” (Marin Sorescu)

oamenii care-mi sunt alături îi număr pe degetele de la o singură mână, dar partea frumoasă e că nu sunt întotdeauna aceiași (deși unii au devenit titulari și n-or să vrea niciodată să iasă la pensie - cu atât mai bine, o să devenim copii împreună). pourquoi une grammaire de texte?. ”azi doamna de engleză mi-a zis că sunt un elev de nota 20... ”. doar un plic galben ai primit. hai să mergem cu trenul într-un oraș pe care nu l-am văzut până acum! de ce  în fiecare săptămână povești ale unor ciudați și obsedați, când  literatura are atâtea alte opere ce merită citite? vrei pufuleți? da, ieri a fost ziua de naștere a lui Eminescu. am mâncat aproape toată mierea, mai avem un măr. ”aaa, bluza!! e una din cele vechi, așa-i?”. și strada e un soi de casă-de- amiază pentru noi. ia-mă de mână, altfel mă ia vântul...concluzie: bine că există ”picele”, că fără ele ce ne-am fi făcut?

dacă am deschide ochii și-am iubi

”Omul a fost creat pentru Cer, nu pentru pământ...”

și tu ( la fel ca mine, la fel ca toți oamenii) ai fost creat pentru Cer! de câte ori însă ți-ai dat seama de acest lucru? de câte ori ai știut să apreciezi la adevărata valoare ceea ce ți s-a dat? adevărul e că am uitat să iubim, am uitat să ne iubim unii pe alții. nu mai știm să iertăm. alergăm ca niște bezmetici după averi, care nu sunt, în fapt, decât poveri...ne mândrim uneori cu ceea ce am realizat ”prin propriile noastre puteri” și  nu conștientizăm că fără ajutorul Tău, Doamne, n-am fi avut nimic.

”Și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.” (Ioan 16,22)

cuvinte aducătoare de bucurie

”Dumnezeu ne zâmbește, și noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu și oamenilor.” (Arhim. Teofil Părăian)

examenele trec. tu rămâi?

examenele trec și bucuriile rămân. care ceai și ce cafea? de prea multe ori aud în spatele meu zilele acestea: ”domnișoară, v-ați pierdut mănușa!”. să mi le prind cu ață de palton asemnea celor mici, așa m-a sfătuit bunica a treia. moșul din coșul uriaș  parcă e mai dulce după sărbători. sărmanul Tommy, l-am purtat în fiecare zi cu mine și n-am fost în stare să caut o ceasornicărie să-i cumpăr o inimă care să bată ca înainte. două plicuri (mă) așteaptă acasă... căsuța curcubeu oare ce face? aaa, și-un borcan de miere aș mai vrea! cititoarea-cu-prea-puține-mâini a început să devoreze din ce în ce mai multe cărți;  miercuri mi-a pus o scrisoare românească în săcăteu, tare mi-e drag de ea. ”vecina” de peste drum iar mă cheamă la povești; aceeași masă, aproape de portretele acelorași doi domni de anul trecut. ce facem noi cu toate cuvintele pe care le vom uita după aceea?...om vedea! măcar ”merinda de drum” de-ar rămânea. noi mergem înainte, căci ”cu noi este Dumnezeu”... toate examenele trec, tu cum rămâi?

incolore idei verzi dorm furioase*

Cu două toamne în urmă, când am pășit  în curtea clădirii portocalii doar în calitate de absolventă, am fost întrebată de ce nu am dat la Medicină sau la Inginerie. Același domn profesor mi-a spus că de la Litere îmi va fi greu să ”răzbesc” și că m-aș fi acomodat cumva la medicină, adăugând că ”pofta vine mâncând”. De multe ori, când îi aud pe alții vorbind despre măreția lucrurilor și a teoriilor pe care le învață, mă simt tare mică și mă gândesc că poate, într-adevăr, mi-ar fi fost mai bine în altă parte. Apoi îmi dau seama că aluatul din care sunt plămădită nu și-ar fi găsit locul decât aici unde sunt. Unde altundeva mi s-ar fi putut oferi șansa de a învăța să jonglez cu cuvintele? Acum știu că asta mi-am dorit, deși tare nehotărâtă eram la finele liceului. Am avut nevoie de aproape un an jumătate să-mi găsesc cu adevărat liniștea, să nu mă mai întreb cum ar fi fost în Cluj sau în orice altă parte. Din orășelul ăsta mic, o să ”răzbesc”...

Avem o duzină și încă două examene sesiunea asta și distracția abia începe...peste o lună și două zile va fi trecut totul, cu bine și cearcăne.

* "D’incolores idées vertes dorment furieusement. "(Chomsky, 1957)

șapte întâmplări ciudate... și-o minune

 azi-dimineață m-am trezit mai târziu decât de obicei; poate din cauza zăpezii, ori a alarmei care-i mai degrabă cântec de leagăn. mi-am înroșit o unghie de la mâna stângă, că altfel nu se putea. ”n-am”, mi-a răspuns aproape sec tanti de la poștă atunci când am rugat-o să-mi împrumute o foarfecă să decupez abțibildurile pentru plicuri; le-am  trimis fără. am uitat ceaiul acasă. am scăpat sticla de apă plată din mână și m-am împroșcat toată (am reușit să-i fac o crăpătură chiar la bază). am trimis un mesaj care cred că l-a întristat pe primitor, altfel mi-ar fi răspuns că nu l-a deranjat ghidușia. nu am vorbit cu piticul de acasă, am auzit că a fost trist de ziua lui...

minunea am primit-o pe seară, deși nu o meritam. îmi păstrez bucuria și îți spun doar că atunci când binele se revarsă, nimic nu mai contează...

citește-mi de iarnă, citește-mi de alb...

”Amândoi veneau din altă planetă, cu alte apucături: simple, modeste, demodate.” (Cezar Petrescu)

câteodată și uneori

câteodată e devreme, uneori se face târziu. câteodată mi-e dor, uneori uit. câteodată nu mă doare nimic, uneori inima mi se transformă într-un fluture prizonier. câteodată iau o carte în mână și devin personaj, uneori nu-mi risipește niciun autor propriile-mi rânduri. câteodată mă întreb de ce, uneori găsesc prea multe motive. câteodată mă bucur fără pricină, uneori tac ore-n șir. câteodată aș pleca pe vârf de munte, uneori nu-mi doresc decât să fug acasă. câteodată mă simt inundată de liniște, uneori zgomote ciudate îmi tulbură pacea. câteodată (te) caut, uneori nu vreau să (te) găsesc. așa e mereu: câteodată (prea) devreme, uneori (prea) târziu....

de descusut la început de an

Din scrisoarea a opta a lui Sfredelin către Amărel:

”Ca să hotărăști cum anume trebuie profitat, trebuie să te întrebi ce gând are Dușmanul, și apoi să faci pe dos. Te-ar surprinde să afli că, în eforturile Lui de a se înstăpâni permanent pe un suflet, mai de folos îi sunt Lui râpele decât vârfurile; unii dintre favoriții Lui au avut de îndurat râpe mai lungi și mai adânci decât oricine altcineva. Am să-ți explic de ce. Pentru noi un om e în primul rând sursă de hrană; ce urmărim noi e să-i absorbim voința într-a noastră, și prin digerarea sinelui lui să ni-l mărim pe al nostru. Însă ascultarea pe care Dușmanul o cere de la oameni e cu totul altceva. Trebuie să ne fie clar că toată povestea cu iubirea Lui pentru oameni și cu perfecta libertate în care trebuie El slujit nu e (cum ne-ar conveni să credem) vorbărie de paradă, ci înspăimântătorul adevăr. El chiar vrea să umple universul cu stârpiturile Lui nesuferite care să-I preia chipul și asemănarea- creaturi a căror viață va fi, păstrând proporțiile, calitativ asemănătoare cu a Lui, și asta nu pentru că i-a absorbit pe toți, ci pentru că voința lor se conformează liber voinței Lui. Noi căutăm vite care să ne devină hrană: El își dorește slujitori care să-i devină fii. Noi vrem să aspirăm înăuntru; El vrea să dăruiască în afară. Noi suntem niște vase golite care ar vrea să se umple; El e plin și se revarsă. Obiectivul nostru de război e o lume în care Tatăl Nostru din Adânc va fi asimilat toate ființele în sine: Dușmanul tinde către o lume plină de ființe unite cu El, și totuși distincte.” (C.S. Lewis)