...
Ți-am scris, mai fățiș ori mai codat, în ultima vreme că e cam greu de trăit pentru un copil în lumea oamenilor mari... Ei bine, nu m-am răzgândit, doar că mi-am dat seama că pot rezista printre ei păstrându-mi entuziasmul copilăresc. Acest lucru, bineînțeles, atâta timp cât îmi doresc să fac o treabă bună și să arăt că sunt și cu capul pe umeri [ nu doar cu ideile-n nori] atunci când se cere.
Nu m-am gândit niciodată că o să ajung să lucrez într-un call center. [Devine amuzant când încerc să caut cuvinte cât mai simple pentru a le explica diamantinilor care nu prea au nici în clin nici în mânecă cu politicile lui Microsoft ce fac eu, de fapt, opt ore acolo. E de neînțeles pentru că nu găsesc acele cuvinte românești prin care să redau simplitatea esenței. Vezi tu, ele au fost meșterite pentru a cuprinde în sâmburele lor îndeletniciri ca țesător, florar, prisăcar...] Dacă în primele seri când veneam acasă reauzeam vocile din timpul zilei încă răscolindu-mi urechile, acum am început treptat să mă detașez, să capăt încredere și mai multă răbdare, și chiar să fac haz de necaz, vorba românului. Francezii sunt...paradoxali [ca să nu scriu altfel]. Am trăit câteva luni printre ei, și n-am apucat să-i cunosc deloc; abia acum îi descopăr cu adevărat. Uneori mă gândesc că ar trebui să-mi fac un obicei din a așterne măcar doi-trei exemple din cazurile fiecărei zile - probabil că s-ar încropi astfel o poveste destul de vălurindă: haioasă și hilară în același timp... Azi, spre exemplu, domnul ușor-nervozat-și-foarte-făr-de-stare care nu reușea nicidecum să-și instaleze office-ul pe Mac, mi-a cultivat încă un strop răbdarea în încercarea de a-l convinge că până la urmă tot îl voi ajuta. Or, nu mică mi-a fost răsplata când, după o jumătate de oră în care mă așteptam să-mi închidă în nas din clipă în clipă, furtuna nestatornică s-a liniștit brusc [fericit că ieșise învingător în bătălia cu miraculoasa parolă], rugându-mă să-i scuz făr-de-starea și mulțumindu-mi totodată că mi-am păstrat calmul. Apoi, ieri am întâlnit cea mai copilăroasă reacție la domnul care a început să chiuie de bucurie după ce am descoperit că-și împrietenise office-ul cu o adresă de email despre care tind să cred că uitase pur și simplu... Aș vrea să-ți povestesc și despre cei care îmi răspund spunându-mi că vor pe cineva care înțelege franceză [în dialoguri de genul: -Vreau să vorbesc cu cineva care știe franceză. -Dar o vorbesc și eu, doar vedeți bine că vă pot răspunde...], căci sunt destui, care mai de care mai cu pseudostea-n frunte. Pe tata l-a amuzat mult cazul domnului de marți seara, care m-a amenințat mai bine de douăzeci de minute că-și vrea cei zece dolari [plătiți acum un an jumate pentru un DVD care nu funcționează] înapoi, altfel ne dă la cele mai înalte judecăți.
No, ca să nu treacă timpul fără să lase o urmă de amintire, promit ca de acum înainte să găsești mai des frânturi de astfel de povești. Și ca să închei paranteza și să revin la cercul de unde am pornit: anul trecut, pe când eram departe de casă, cineva drag îmi tot repeta să fiu cuminte și să mă bucur oriunde, căci „Omul sfințește locul.” Acum aplic sfatul și aici, gândindu-mă că toate sunt rânduite spre bun folos și coacere...