îndemn la „intrare” și „ieșire”

...

Scrisoarea-surpriză pe care am primit-o de Acasă Brumarul trecut, în timpul „exilului” dijonez, începea așa frumos cu fraza „Oamenii pleacă, dar se mai și întorc.”  Nu credeam că o să am și Bucuria asta în week-end, dar, dacă s-a împlinit, i-am zâmbit din tot sufletul meu de copil-veșnic-flămând-după-sâmburi-de-lumină lupului tânăr care mi-a scris atunci să revin „să îmi ocup locul din ceată”. Când m-a întrebat ce mai fac, tot ce am putut să-i răspund a fost doar că sunt fericită, mulțumindu-i pentru cuvintele-de-suflet trimise...

De fiecare dată când merg Acasă (în afară de colțișorul cu căsuța curcubeu, mai cele trei locuri despre care ți-am mai povestit și în alte rânduri) simt că eu nu mai sunt eu. Sau, mai bine zis, cred că doar atunci sunt eu cu adevărat. E mai logic așa: eu nu sunt eu în aglomerația haină a orașului; eu sunt eu în acele oaze de pace, unde veșnicia are gust de liniște și susur de zâmbet curat. În acele colțuri de Rai unde te plimbi pe o cărare tăcută de brazi și îți hrănești sufletul privind frumusețea naturii și culorile jucăușe ale cerului....

Mereu mă întorc cu saci de lumină, cu voință și dorință de a nu uita prea repede de îndemnurile primite, de lecțiile de viață învățate. De fiecare dată e la fel, dar întru totul altfel. Acum am înțeles mai mult decât alte dăți că ceea ce mă cheamă în munte, nu e doar sclipirea lacului, ci mai degrabă scânteia din ochii gazdelor, blândețea cu care se apropie de fiecare „străin” care le calcă pragul. Apoi, mai e trăirea românească, îndemnul de a păstra simplitatea tradiției strămoșești, care m-a cucerit încă de la prima vizită în luna lui Gustar din 2012. Aici am învățat să apreciez costumul popular, să aștept cu nerăbdare să mă duc în atelierul unde se găsesc zeci de modele din toată țara și să-mi aleg unul pe care să-l îmbrac duminică dimineața (vorba cuiva drag: așa îți amintești că ai coloană vertebală și că trebuie să stai drept). Aici am cunoscut tineri ale căror povești, pe măsură ce le decopăr, îmi dau speranță că merită luptat pentru un viitor mai bun în România. De multe ori mă întreb cum și mi se pare imposibil, dar Doamne Doamne are, pe lângă infinită iubire, nemăsurată răbdare cu mine...

Mereu mă gândesc la cuvintele care ne-au fost spuse înainte de plecare în acea zi de Gustar, căci mereu se adeveresc. Mereu plec de la oază cu un Dar, cu multe daruri. Că nu am grijă să le cultiv așa cum s-ar cuveni, asta e altă poveste...

Îndemnul de astăzi a fost la „intrare” și la „ieșire”. La intrare prin ușa lui Dumnezeu și ieșire în întâmpinarea celuilalt, amândouă concomitent și din tot sufletul. A fost îndemn la renunțare la înstrăinare și întoarcere la tradiție, la „neamul de nemuritori” despre care vorbea aceeași scrisoare. Dacă deschidem ochii, vedem oameni care fac lucruri minunate. Oameni care așază cărămizi de bine și speranță în inimile care aleargă înspre ei. Oameni care trăiesc umil și sărac pe pământ, preferând să își adune comori în Cer... Oameni pe care nu ai cum să nu-i admiri, căci trăiesc viața cu rost. Oameni care sădesc, care muncesc necontenit la zidire, care renunță la sine, oameni care se hrănesc dăruindu-se celor din jur..

Ieri, înainte de miezul nopții, pământul s-a acoperit cu o pătură moale, albă, scârțâitoare, iar azi fulgii ne-au condus de-a lungul serpentinelor, ca o prelungire a liniștii-dar... La întoarcere, în gara din Sebeș, am zâmbit  privindu-i. Nu mai eram chiar toți treizeci, dar în mare parte ne-am luat bilet spre Sibiu. Am zâmbit văzând cum își „hrăneau optimismul” cu atâtea pungi de pufuleți (câteodată chiar așa se întâmplă cu mălaiul ăsta ambalat) și gândindu-mă la poveștile pe care le poartă fiecare și care așteaptă să fie descoperite...

Eu nu sunt eu decât atunci când renunț la piedici și trăiesc clipa cu rost.  Tu când ești tu?