...
în mod sigur, mi-ar prinde tare bine să ascult sfatul și să nu mai fiu așa panicoasă. să nu mai transform fluturii în elefanți și să-mi văd de treabă. pe doamna Woolf am ales-o dintr-un motiv de dincolo de motive, într-o după-amiază însorită pe când mă plimbam printre sutele de rafturi ale bibliotecii dijoneze. am ales-o pur și simplu, dintr-o chemare a literaturii care nu are nevoie de explicații. ciudat lucru: am considerat-o mereu o „nebună” și nici măcar n-am vrut să mă apropii de ea. acum însă am început, ușor-ușor, să o înțeleg... azi am citit despre Mrs. Brown și mi-am dat seama care sunt cele două fire principale pe care o să le împletesc. sunt un melc, dar sper să reușesc să fac să fie bine în cele din urmă. nu știu dacă am mai fost vreodată așa risipită, dar îmi încarc bateriile de la oamenii dragi care-mi sunt alături, ori de la cei pe care-i întâlnesc pe stradă cu zâmbetul pe buze. optimismul mi-l hrănesc cu pufarine și pufuleți ...
Uite, ieri voiam să-ți povestesc despre tanti de la poștă și n-am mai apucat. Scriu acum, altfel o să uit. Am așteptat vreo câteva minute până mi-a venit rândul la timbre, așa că am avut timp îndeajuns să o analizez. Îmi era cunoscută, o mai văzusem și acum vreo câteva săptămâni, când cu darul-pachețel. Avea atunci un teanc mare de plicuri pe care le ștampila cu plictiseală. Ai fi zis mai degrabă că-și semna condamnarea, nu că punea data pe scrisori. Cum așa? M-am gândit eu, copilul iubitor de povești în petice... Cum poate un poștaș să fie nefericit? De ce nu zâmbesc funcționarii? De ce sunt mereu încruntați, bosumflați, prost-dispuși? Nu m-am gândit mai niciodată, nătânga de mine, că oamenii aceia primesc un salariu de nimic, că poate li s-a urât și lor după o viață întreagă, că n-au cum să fie cu zâmbetul pe buze când grijile îi macină continuu... Deci, cum spuneam, doamna cu ștampila era din nou la masa din spate. Avea cearcănele fardate cu creion negru, pronunțat, de parcă ar fi vrut să-și ascundă toată amărăciunea în spatele cortinei. Rar ridica privirea înspre oameni, dar și atunci aveam impresia că se uită în gol. Este și ea o Mrs. Brown în felul ei; Virginia Woolf s-ar fi priceput tare bine să încropească povestea în așa fel încât să-ți dai seama de ce...