anul cu [început de] Dar

așa a început;

și așa continuă;

Orice alte bilanțuri ar fi acum de prisos. Dragă Doamne Doamne, Îți mulțumesc...

doișpe ori trei

Gerar 

Făurar

Mărțișor

Prier

Florar

Cireșar

Cuptor

Gustar

Răpciune

Brumărel

 Brumar

Undrea

gând bun din borcan

derdelind necărări

peste toate câte s-a așternut tăcerea...

...

... iată că am făcut o mică pauză de postări [cumva atipic pentru acest an, când parcă le-am desuit mai mult ca oricând]. nu ți-am mai scris despre peripețiile mele de call-center [deși poveștile despre abonamentul nemaiactivabil al irascibilei Veronique și conversația-însămânțătoare-de-răbdare cu doamna Sylvie ar fi meritat poate un pic de osteneală din partea mea]. nu știi nici că am reîntâlnit trei oameni dragi, reveniți la Sibiu din colțuri diferite și că am primit de la fiecare dintre ei dar-vindecător-de-dor, adică neprețuita lor prezență, nici că Moș Crăciun m-a copleșit cu BUCURIE în seara de Ajun atunci când am ajuns acasă [la un moment dat  chiar mă întrebam de ce atât de multă pentru mine], nici că am petrecut un Crăciun tihnit și că a doua zi m-am aventurat singură cu coșarul spre uriașa clădire de sticlă [ seara am luat acasă dansul fulgilor mult-așteptați], nici că mama a făcut o nouă rețetă de prăjitură, nici că am căpătat ceai speșăl de peste tot, plus o nouă cană  drăgălașă de adăugat colecției [dacă voi continua așa, chiar o să-mi deschid ceainărie scrisoricească ], nici că a nins la noi ca-n povești [tata zice că e grea zăpada asta ca pământul, și tind să-i dau dreptate, la cât de aplecate stau crengile pomilor], nici că azi m-am dat cu sacul pe deal cu Ștrămpănel și Steluța cea dragă, nici că sunt nespus de fericită pentru că mai e atât de puțin și îl voi revedea pe Dar, nici că...

oare, oare, oare...?

fotografie primită în dar de la copilul-steluță

...

mănânc marțipan, beau ceai condimentat în spiritul Crăcinului și ascult colinde. nemaipomenit, doar că sunt singură într-o cameră de împrumut și mă gândesc continuu la serile magice din copilărie, la acel farmec adânc însămânțat înlăuntrul ființei mele și care nu va dispărea nicicând. indiferent câți ani vor mai trece sau unde mă voi afla...

mai sunt câteva minute până la miezul nopții și încerc să mă conving că nu simt oboseala și că aș putea rămâne trează până când mă va suna tata să aud colindul drăgălașilor cu săcăteuri pe umăr... toate ca toate, dar nu mă pot și nu te pot minți. în seara asta mi-am spus că vreau ca și copiii noștri să crească simțind acele BUCURII  [ nespus de mari tocmai prin micimea lor ] de care am avut parte ani la rând, până să mi se spună că nu se mai cade a merge din poartă-n poartă cu Nașterea..

în seara asta am fost să caut cadouri [negăsibile] și-am retrăit oarecum sentimentul acela de gol care m-a învăluit zile întregi anul trecut la Dijon. la ce bun să irosești timpul umplând plase, când te-ai putea foarte bine bucura de tihna căminului, la un ceai alături de cei dragi? 

nu credeam că voi simți asta, dar ceva neînțeles m-a îndepărtat de muntele de bomboane. de raioanele întregi cu jucării care mai de care. de miile de sortimente de ciocolată, de tot acest univers comercial... apoi m-am gândit că inima mea își cere, pur și simplu,  drepturile și vrea acasă.

râdeam ore întregi, până adormeam [înghesuiți, dar fericiți]. apoi, dis-de-dimineață, ne trezeam și, înainte de a porni la colindat, mâncam măcar o felie de pâine prăjită și-un ceai. ne rodeam fularele și baba Iarnă ne îngheța obrajii. cântam până răgușeam, dar când ne întorceam acasă  [după ce treceam prin câteva zeci de lăcașuri] vărsam duzina de minunății în pat și începeam a le alege. de obicei, cele mai bune dispăreau, bineînțeles, primele....

vreau ca și copiii noștri să trăiască aceste BUCURII. nu multiplate comercial, ci sădite ființial.

F 612 [III]

...

[Bubu îmbătrânește și mi-e teamă că în curând voi fi nevoită să-i caut înlocuitor...]

aseară pe la șase l-am sunat a treia oară pe domnul Hn. din Montpellier să-l întreb dacă mai vrea office-ul mac despre care i-am povestit. prin încrederea acordată m-a învățat cât de mult apreciază oamenii stăruința și interesul pe care-l dai cerinței lor. apoi, în timp ce programul se instala, m-a întrebat cum e vremea pe la noi, spunându-mi că și-n Franța iarna e încă nehotărâtă. după ce i-am menționat fugitiv despre Dijon, am aflat și că are doi băieți, dar că doar cel mic îl mai așteaptă pe Moș Crăciun [cel mare n-a dormit în noaptea de Ajun într-un an, a stat ascuns aproape de brad, iar apoi s-a stins surpriza]. eu i-am spus că, deși mi se repetă mereu că nu mai sunt copil, încă iubesc frumusețea și ineditul darurilor [nu al celor mari și scumpe, ci al celor oferite din inimă ] ...

13

...

După titluri s-ar părea că tind să matematicizez postările cutiei, nu? Ei bine, e o primă impresie nu tocmai adevărată, și asta pentru că dincolo de cifre e mai multă inimă decât oricând. [Cu cât  mai succintă descrierea, cu atât mai puternic ghesul...]

A treișpea vizită la oază a mai cizelat niște aspreli din mine, m-a mai îmblânzit un strop... Am văzut, cu patru mâini, mai multe stele căzătoare într-o singură noapte decât în toți cei douăjdoi de ani de până acum. [Atunci când trăiești fericirea în toate vinișoarele ființei tale, ce rost mai au alte dorințe?] „Bunicul” cel sfătuitor ne-a redresat pe cărare și ne-a privit blând la plecare. Orice mustrare e spre îndreptare; ș-apoi, dacă temeiul pe care l-am pus e bun, cum să nu ne simțim din ce în ce mai privilegiați?

Am căpătat cu astă ocazie și șansa de a mai cunoaște trei diamantini, fiecare cu povestea și darurile lui. Unul iubitor [în adevăratul sens al cuvântului] al limbii române, altul croitor de minunății din hârtie și al treilea inginer neîndrăgostit de teatru. Aș putea să-ți scriu un pic și despre pseudopovestea de dragoste a musafirului care s-a mutat nepoftit de câteva zile în inima Tinei și care ne-a adus zâmbete pe chip pe tot parcursul drumului... Și totuși, fiindcă el a fost sensibil și a respectat sentimentele cumpărătorului de medalion handmade, nu-i destăinuim taina...

F 612 [II]

...

tocmai mi-am terminat ceaiul negru [din cana neprețuită de la Moșu'] și am revenit în fața tastaturii [lui Bubu] pentru a-ți povesti pe scurt ce s-a întâmplat azi pe planeta F612. pe la ora amiezii mi-am amintit și am sunat-o din nou pe doamna Catherine s-o întreb de-a reușit să-i dea de cap instalării lui troasănsoasancsănc. vocea-i somnoroasă mi-a confirmat că nu. ăști doi domni [adică dumneaei și sotul] mi s-au părut nespus de amuzanți, ca doi copii mici care nu se descurcă singuri cu jucăriile nou primite. la un moment dat simțeam că nu mai am stare [după zeci bune de minute de concentrare cu ochii în ecran], dar apoi mi-am primit răsplata: când domnul s-a primenit pentru a pleca la serviciu, a luat telefonul și mi-a mulțumit cu un minunat ton franțuzesc pentru răbdare. apoi, doamna Catherine a fost încântată la final când i-am arătat în fugă ce minunății poate face în powerpoint. și, dacă veni vorba de răbdare, lecția acestei virtuți am primit-o azi de la domnul care voia o tabletă pro trei pentru un băiețel de unșpe ani. după ce ne-am chinuit cu transformare de conturi și erori de sistem [vreo cincizeci de minute] am constatat amândoi că, de fapt, n-avea cum plăti și ne muncisem fără a putea finaliza procedura... no, cu lumiurile cadou presimt că o să fie o întreagă babilonie și de acum înainte, dar om răspunde și-om vedea... [în rest, chiar începe să-mi placă scenariul aista de chiubicăl. nu am reușit singură, ci datorită sfaturilor înțelepte ale celor mai dragi două balanțe din viața mea] 

F 612 [I]

...

azi am rămas în urmă cu asedeul mai mult decât de obicei. dimineața a început cu doi-trei heiciupiști cărora le dădea office-ul de cap, apoi m-am detectivat și am încercat să le viu parolelor de hac [uneori merge, alte dăți ba]. mi-ar plăcea să încep lucrul mai devreme, dar no, deocamdată nu-i după preferințe... pe domnul Gabriel cel cu office-ul neasociat nu l-am întrebat de era dijonez, deși m-a bătut gândul, iar cu doamna Monique am fixat [cred că e a treia oară când o sun și amânăm] un alt randevu pentru verificarea eligibilității academice. a fost drăgălaș piciul care a sunat chiar înainte de a mi se încheia programul și care punea mult suflet în a-mi explica cum a făcut tot ce i-a stat în putință să descarce jocul, dar n-a reușit...

F 612

...

încă nu ți-am povestit că locșorul meu [chiubicălul, în versiunea Tâlvanei] are ca și coordonate F 612. acum, poate te întrebi ce însemnătate are acest detaliu. două secunde, și-ai să afli. dacă ai citit povestea Micului Prinț, știi că el venea de pe o planetă mică-mică, asteroidul B 612. no, îți dai seama cât de laaaaaaarg am zâmbit în urmă cu patru săptămâni când mi-am văzut numele atașat de același număr...or, abia ce mi-am dat seama că între cele două planete există destule asemănări. și la mine e foarte mic; nu am vulcani stinși ori activi, nici baobabi, nici trandafiri capricioși care se vor iubiți și îngrijiți. în schimb, cămăruța e locuită de monitorul de vreo patru ori mai mare decât ecranul lui Bubu, tastatura și telefonul, căștile și nelipsitul termos cu ceai. 

imediat ce sună telefonul, mă pregătesc sufletește. îmi ascut urechile cât pot de bine și-mi concentrez întreaga atenție pentru  a înțelege ce vrea să-mi transmită vocea de la capătul celălalt al firului. uneori toate sunt bune și frumoase, însă de atâtea alte dăți apar multe hopuri de trecut până să rezolv cazul și să răsuflă ușurată. mi se întâmplă adesea să mă confrunt cu o întrebare care e pur și simplu paralelă cu universul meu de pricepere, și-atunci trebuie să rog omul să aștepte până „îmi verific resursele” [adică până mă ridic de pe scaun cu nedumerirea clar citindu-mi-se pe chip și încep să caut în stânga și-n-dreapta o mână de ajutor din partea cuiva care știe], încercând să-l conving că revin chiar imediat... unii sunt înțelegători, alții nu au răbdare, alții își ies din sărite și îmi trebuie un munte de calm să le țin frâu - no, oameni și oameni.

cel mai mult îmi place ideea de a mă simți în spatele cortinei. de a analiza reacțiile diferite ale sunătorilor atunci când se află în situații identice. mă zorește gândul de a mă vedea analizată la rându-mi în țâșpe feluri [chiar dacă sunt aceeași care le răspunde tuturor, indiferent de oră a zilei sau săptămânii] și-mi dau seama cum fiecare caz lasă în urma lui ceva.

azi a fost ziua cu escaladări de facturi și cu întrebări scurticele. cu explicații legate de iu-pi-esuri care iau înapoi coletul dacă nu te găsesc acasă și-l returnează la depozit [no, dacă-l vrei înapoi va trebui, ghinion!, să-l  mai comanzi o dată]. un caz care mi-a rămas întipărit în minte e cel al domnișoarei Adelaida. după ce i-am explicat că, în fapt, nu i-au fost luați mai mulți bani decât trebuia pentru office, m-a întrebat și dacă o pot ajuta să-ți recupereze contul de email, căci își uitase parola în urma unui accident cu pierdere de memorie. ei bine, astfel de situații îmi amintesc că am de lucru cu ființe vii. cu oameni având probleme mari de viață și ale căror cărări se intersectează pentru câteva secunde cu a mea pentru a-i ajuta să rezolve cele mai insignifiante detalii...

din chiubicăl adunate...

...

Ți-am scris, mai fățiș ori mai codat, în ultima vreme că e cam greu de trăit pentru  un copil în lumea oamenilor mari... Ei bine, nu m-am răzgândit, doar că mi-am dat seama că pot rezista printre ei păstrându-mi entuziasmul copilăresc. Acest lucru, bineînțeles, atâta timp cât îmi doresc să fac o treabă bună și să arăt că sunt și cu capul pe umeri [ nu doar cu ideile-n nori] atunci când se cere. 

Nu m-am gândit niciodată că o să ajung să lucrez într-un call center. [Devine amuzant când încerc să caut cuvinte cât mai simple pentru a le explica diamantinilor care nu prea au nici în clin nici în mânecă cu politicile lui Microsoft ce fac eu, de fapt, opt ore acolo. E de neînțeles pentru că nu găsesc acele cuvinte românești prin care să redau simplitatea esenței. Vezi tu, ele au fost meșterite pentru a cuprinde în sâmburele lor îndeletniciri ca țesător, florar, prisăcar...] Dacă în primele seri când veneam acasă reauzeam vocile din timpul zilei încă răscolindu-mi urechile, acum am început treptat să mă detașez, să capăt încredere și mai multă răbdare, și chiar să fac haz de necaz, vorba românului. Francezii sunt...paradoxali [ca să nu scriu altfel]. Am trăit câteva luni printre ei, și n-am apucat să-i cunosc deloc; abia acum îi descopăr cu adevărat. Uneori mă gândesc că ar trebui să-mi fac un obicei din a așterne măcar doi-trei exemple din cazurile fiecărei zile - probabil că s-ar încropi astfel o poveste destul de vălurindă: haioasă și hilară în același timp... Azi, spre exemplu, domnul ușor-nervozat-și-foarte-făr-de-stare care nu reușea nicidecum să-și instaleze office-ul pe Mac, mi-a cultivat încă un strop răbdarea în încercarea de a-l convinge că până la urmă tot îl voi ajuta. Or, nu mică mi-a fost răsplata când, după o jumătate de oră în care mă așteptam să-mi închidă în nas din clipă în clipă, furtuna nestatornică s-a liniștit brusc [fericit că ieșise învingător în bătălia cu miraculoasa parolă],  rugându-mă să-i scuz făr-de-starea și mulțumindu-mi totodată că mi-am păstrat calmul. Apoi, ieri am întâlnit cea mai copilăroasă reacție la domnul care a început să chiuie de bucurie după ce am descoperit că-și împrietenise office-ul cu o adresă de email despre care tind să cred că uitase pur și simplu... Aș vrea să-ți povestesc și despre cei care îmi răspund spunându-mi că vor pe cineva care înțelege franceză [în dialoguri de genul: -Vreau să vorbesc cu cineva care știe franceză. -Dar o vorbesc și eu, doar vedeți bine că vă pot răspunde...], căci sunt destui, care mai de care mai cu pseudostea-n frunte. Pe tata l-a amuzat mult cazul domnului de marți seara, care m-a amenințat mai bine de douăzeci de minute că-și vrea cei zece dolari [plătiți acum un an jumate pentru un DVD care nu funcționează] înapoi, altfel ne dă la cele mai înalte judecăți. 

No, ca să nu treacă timpul fără să lase o urmă de amintire, promit ca de acum înainte să găsești mai des frânturi de astfel de povești. Și ca să închei paranteza și să revin la cercul de unde am pornit: anul trecut, pe când eram departe de casă, cineva drag îmi tot repeta să fiu cuminte și să mă bucur oriunde, căci „Omul sfințește locul.” Acum aplic sfatul și aici, gândindu-mă că toate sunt rânduite spre bun folos și coacere...

[ieri deja]

 ...

dimineață, pe când încercam să mă ascund de picurii reci, am văzut doi bătrânei [fără umbrelă] pășind de mână. chipul lui m-a înseninat, căci părea al unui om împlinit. poate de aceea o ținea pe doamna lui cu atâta drag și blândețe...

seara, imediat după ce mi-am redeschis pentruploaia cea șubredă de-o aripă, am trecut pe lângă o tânără pereche zâmbitoare [cu umbrelă de astă dată]. ea-l ținea de braț și tocmai îi povestea despre cum trebuie să ne luăm niște cutii... 

nu neapărat amiaza. noi ne suntem clipă de clipă alăturea...

...

„Dragostea lui Hristos nu este despărțită de distanțe, căci Hristos cu dragostea Sa anulează distanțele. Prin urmare, omul, atunci când este aproape de Hristos și se leagă frățește de celălalt cu dragostea lui Hristos, fie că se află aproape, fie departe, îl simte pe celălalt întotdeauna aproape.”

 (Cuviosul Paisie Aghioritul)

povceașcă dulce

de chiar-chiar!

       

         
                Dragă Moșule,

          Aceasta e o scrisoare de mulțumire, pe care ți-o scriu cu lacrimi în ochi. Spre deosebire de aseară, acum sunt lacrimi de mulțumire, lacrimi de IUBIRE... De unde să încep? De la a-ți spune că am căpătat o mare putere [de la toți cei dragi care au fost aproape de Sfântul Nicolae azi] fără a fi făcut nimic pentru a o merita?

           Dragă Moș Nicolae, vezi tu, știam, bănuiam de când mi-am șters urdorile că ziua va fi una binecuvântată. Și chiar a fost, în ciuda îndărătniciei de care dau dovadă adeseori. Mi-ai trimis și azi îngeri păzitori, și iată-mă aproape de miezul nopții zâmbind fericită și cu fusta plină de făină. Nu-i mai judec nici pe poștași, nici pe curieri. Important e că în cele din urmă am ajuns să țin fragilul în brațe și-am prins și trenul spre casă. Adevăru-i că nu degeaba se spune că „nicăieri nu-i ca acasă”...

              M-au așteptat patru plicuri cu gânduri celulozice, despre care urmează să-ți povestesc mai pe îndelete și cu altă ocazie. În ceea ce privește modul meu de a răsplăti și întoarce bucuria, te rog să mă ierți. Anul ăsta turtele dulci „în care-ți rupi dinții” vor ajunge cu câteva zile întârziere, dar știu că primitorii n-o să se supere. Doar tot din partea ta vor veni. [Cum-necum, am reușit să ard o tavă - atât de dor mi-a fost să-mi coc sufletul frământând zahăr „camarelizat” cu apă, făină și scorțișoară...]

       Moșule drag, minunile pe care ni le dăruiești sunt, chipurile, „nanometrice” [în fapt, nemăsurabile în calcule fizicești]. Unele dintre ele anomalii care ne surpind, dar ne fac totodată să înțelegem că se apropie Crăciunul...Înainte să-mi iau la revedere până la anu', pot să te mai rog ceva? E important. Șoptește-le tuturor celor dragi, mângâindu-le somnul, că-i IUBESC.
                Mulțumesc pentru răspuns!

cu drag, 

Georgi