M-am hotărât ca la vară să mănânc mai des pepene galben. Nu pentru că aș fi eu mare fan pepene (deși așa s-ar putea crede după felia de pepene roșu croșetată, pe care o port agățată de geantă), dar mi s-a spus azi că sunt ca un pepene galben în rochia cea albastră cu gingașe flori albe și roz, veche de vreo douăzeci și mai bine de cinci ani, ce am găsit-o printre umerașele mamei. Pentru un anume pasaj, auzit de la fata cu nume de bomboane, despre o rochie frumoasă am tot vrut să citesc ”Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran, dar am fost îndeajuns de leneșă încât să nu apuc...
Mi-am îngălbenit mâinile de la portocală, de dragul liniștii unuia dintre locurile preferate din Sibiu. Îmi amintesc că anul trecut (prin aprilie-mai să fi fost) stăteam pe o lespede de piatră scrijelind de zor o scrisoare, când s-a oprit un tip masiv, un soi de blond nordic, în fața mea. A surâs, apoi m-a întrebat: ”Is it a manuscript?”. Eu, nedumerită, abia am ridicat privirea și i-am răspuns: ”I'm sorry, I don't speak German...”. Ce să mai zică sărmanul om? S-o fi gândit că sunt nebună. Abia după câteva secunde s-a făcut conexiunea printre sinapsele mele și am murmurat: ”It's just a letter...”.
E nevoie de un pic mai multă determinare! Încet-încet, o să-i cadă soarelui dinții de dinozaur și-o să înceapă să răspândească raze mai îmbietoare, galbene, mângâietoare...
E nevoie de un pic mai multă determinare! Încet-încet, o să-i cadă soarelui dinții de dinozaur și-o să înceapă să răspândească raze mai îmbietoare, galbene, mângâietoare...