...
În tren dai peste cei mai comuni și totodată cei mai atipici oameni. Ceea ce e fascinant la aceste călătorii e că nu știi niciodată ce înveți de la cel „mizerabil” de lângă tine, de la necunoscutul întâlnit de cele mai multe ori doar o dată-n viață...
Pe
ei i-am ochit încă de pe peron, deși nu aveam de unde bănui că întâmplarea urma
să ne așeze alături. Când a ajuns 1621 în gară, toată lumea s-a bulucit să
urce, de parcă n-ar fi avut garanția locului deja plătit. Eu, cu bagajul cel
uriaș, abia melcuiam. Copiii au intrat în mine ca și cum aș fi fost un obstacol
ce trebuia neapărat depășit. M-am ofuscat un pic văzându-i atât de nerăbdători
și i-am spus uneia dintre fete pe un ton oarecum iritat că și eu vreau să urc.
Am avut impresia că nici nu m-a luat în seamă. Ajunsă în vagonul IV, am
constatat că cei patru aveau locurile exact vizavi de mine. Întâi m-am speriat,
apoi mi-am dat seama că era un bun prilej de-a face studiu de suflet.
Protagoniștii
păreau total indiferenți la celelalte prezențe din jurul lor. [Cred că acesta a fost unul din aspectele care m-au
frapat cel mai mult: neclintita atenție doar față de ceilalți trei, față de
familie. La urma urmei, cu ce folos să le dea atenție necunoscuților? Alții
oare de ce se lasă distrași ușor atunci când se simt priviți cu atenție?] Erau
întru totul preocupați de ceea ce urmau să facă împreună. După nici cinci minute
de la verificarea biletelor [în cazul lor, patru piese kilometrice,
plus alte câteva foi cu justificative – cel mai probabil pentru o compensație,
căci mă gândesc că aveau nevoie de o reducere; altfel, sigur prețul total ar fi
fost o mică avere.], cele șase
mâini au început să bată în etajeră și să ceară în cor: „pa-pa! pa-pa! dă-ne
papa! dă-ne papa! vrem papa!” L-am compătimit în sinea mea pe bietul om, oricât
de neîngrijit mi-a părut. El însă, fără a cârti, a scos o plasă albă uriașă din
geamantanul unde mai stăteau mototolite vreo câteva zdrențe, a întins două foi
de ziar, apoi le-a pus masa. În timp ce copiii [Clau, Mari și
Adi] își dădeau rând la cele două
sticle cu suc acidulat, tatăl începu să le împartă mâncarea, pregătind porția
pentru fiecare. Aveau de toate: o mână bună de ceapă verde, pâine, pateu,
castraveți, o rudă groasă de salam de vară [după care tatăl cotrobăise special
printre zdrențele rămase în geamantan ]. „Tati, dar nu-l mâncăm pe tot, nu?
Păstrăm și pentru mâine, că altfel răbdăm…”, spuse Adi fericit, dar grijuliu.
Tatăl nu cârtea. Le pregătea feliile pe rând, având grijă să le asculte
preferințele. [Văzându-le comportamentul, timp de câteva secunde mi-am amintit
de Moromeții lui Preda și de obiceiurile lor prânzești. Poate și de cele ale
copilăriei mele când mergeam la scos de cartofi.] Nu luau seama la faptul că pe
etajeră mărșăluiau probabil culturi întregi de microbi, ei erau atenți doar
unii la ceilalți [Cu toată negrija asta, nu cred că se vor îmbolvăni prea curând de hepatită sau
alte boli din aceeași familie.] Terminând „papa”, s-au pus pe „joc”. Pe jucat
cărți, adică. I-am văzut din nou atenți la indicațiile tatălui, dar după vreo
jumătate de oră s-au plictisit. Fetele au pus capul pe etajeră, iar Adi și
tatăl priveau pe fereastră. Au coborât în Vințu de Jos – de acolo urmau, din
câte i-au auzit vorbind pe copii, să aibă legătură spre Cluj. Destinația finală
n-am aflat-o, dar trebuie că era un loc destul de îndepărtat.
O familie săracă, neîngrijită, neglijentă, pe care
n-ai da doi bani. Trei copii vizibil suferind de retard mintal, pe care tatăl
îi purta din gară-n gară. Și totuși, dincolo de reținerile mele legate de
neatenția lor la păstrarea igienei, mi-au rămas în minte datorită impresiei că
trăiau într-o lume complet izolată, doar a lor. Niște oameni pe care n-ai da
doi bani te pot adesea ajuta să-ți redefinești scara valorilor…