...
Ca
niciodată, nu mai știam exact la ce număr ajunsesem cu vizitele „dintr-un
milion” [ echivalentul lui „nu mai număra, că oricum e-un
infinit” în viziunea Poezitoarei] la
Oașa. M-am gândit tot drumul, apoi am concluzionat greșit că trebuia să fie
nouășpe [abia recitind cele câteva rânduri de la Rusalii mi-am
dat seama că-l sărisem pe optișpe]. „Acasă la oamenii ăștia”, adică și Acasă la
noi, a ieșit însă ghimpele căldurii și-al neliniștii dinlăuntru. Schimbarea
apare după primele minute petrecute acolo, pe nesimțite. Te trezești doar că nu
te mai recunoști, că ritmul respirației ți s-a schimbat, că haina greoaie a
vieții a rămas undeva în afara porții mănăstirii și că ai intrat înăuntru
pentru a te curăți de toate cele apăsătoare. La Oașa tinerii învață să se
bucure de fiecare pas. Eu cel puțin asta simt de trei ani încoace. Mereu la fel
și mereu altfel. E un ceva inedit pe care nu reușesc nicicând să-l explic, dar
care se revarsă din întreaga-mi ființă odată întoarsă acasă. Iată că mi-au
trebuit trei ani ca să ajung la lupul cel tânăr. Și asta pentru că ne-a citit
privirile și-a venit el înspre noi cu blândețea-i caracteristică, altfel cine
știe cât ar mai fi durat... Am amestecat în oale uriașe, dar, mai presus
de-mbietoare mirosuri, ne-am hrănit cu liniște. Ne-a prins ploaia pe munte, și
ne-am desculțat să simțim pământul. Am crezut că timpul e prea scurt, dar
Doamne Doamne a avut grijă să ne arate că e mereu loc de albit haina
sufletului. Ne-am îmbogățit cu noi lumini izvorâte din gesturi, fapte, [ne]cuvinte
ale unor oameni pe care nu ne vom sătura niciodată să-i descoperim. De acum
înainte, când voi mai fi întrebată ce mai fac, voi răspunde, măcar din când în
când, că „încerc să fiu”. Oașa
e Acasă și așa va rămâne mereu!