© Sherlock
...
Azi nu e zi de numărătoare [ca să ținem totuși minte pân’ la bătrânețe: clasa lui
creștinește, mâine patruzeci], dar se întâmplă că acum am ajuns
înaintea tastelor. Încă nu s-au sedimentat amintirile celor douăsprezece zile
petrecute împreună, și poate e mai bine să rămână nepovestite. Să ne rămână în
inimă… Eu una nu voi uita plimbările lungi pe bulevardele timișorene [probabil mă vor amuza mereu denumirile de
„Torontalului” și „Circumvalațiunii” ], nici fuga de ploaie
și mersul desculți dinspre Fetița, nici minunatele stele, nici binecuvântarea
așteptată de ani de zile, nici mersul la râu împreună, nici călătoria la Iași
și râsetele copioase alături de cei trei diamantini, nici ținerile de mână,
nici tăcerile împărtășite în locurile binecuvântate ale Bucovinei, nici
seninătatea din privirea lupului tânăr de la Suceava, nici pe vânzătorul de ii
și ștergare de la Voroneț [ cum am putea, când de la el am
aflat de „Dar di Rai”? ], nici pădurile
nemțene, nici bucuria de a le fi alături celor doi tineri luminoși care s-au
însoțit înspre veșnicie, nici privirile care-și vorbeau în necuvinte, nici pe
„strânge-mă-n brațe”, nici cafeaua de la Sibiu savurată ca o stoarcere a
ultimelor clipe înainte s-o încaleci pe Tina înspre strada Stelelor, nici
șoaptele, nici necuvintele, nici îmbrățișările, nici bătăile inimii, nimic.
Totul se va țese încă-ntr-o filă a poveștii noastre...