...
Nu știu cum poate cineva suferi într-asemenea măsură de „fericire incurabilă și inexplicabilă”, dar ea e nebuna care-mi demonstrează constant că e posibil. Și nu am analizat-o doar câteva zile, căci diagnosticarea durează de mai bine de doi ani... Pur și simplu mă uimește! La început credeam că e doar ceva provizoriu, căci nu cunosc oameni care să fie permanent atât de titirezici [când a avut umărul drept în ghips, a început să scrie scrisori cu stânga, și-a făcut origami de toată frumusețea], dar apoi mi-am dat seama că așa e firea ei. Nu pot așadar decât să mă bucur și să fiu recunoscătoare pentru o asemenea prietenie. Acum, de niște multe săptămâni încoace dorul a crescut altfel cu distanța kilometrică, dar totul e cu rost, căci „creșterea nu-i în zadar”. Aseară așteptam cu atâta bucurie să-i dăruiesc cotorul, dar m-am pomenit cu mărturisirea-i că am citit povestea Pollyannei concomitent, fără a ști una de cealaltă. Și m-am trezit primind și partea a doua, în cazul în care mă gândeam c-ar fi frumos să descopăr continuarea... Azi-dimineață a venit cu buburuza să mă vadă câteva minute înainte de chiubicăl. Neanunțat, bineînțeles. Cu ochii sclipindu-i de fericire copilărească. Ce bine că mai sunt în lumea asta pe ici - pe colo și adevărați nebuni! Oare ce ne-am face fără ei?