...
Anii de când s-a născut el au trecut zburând. Acum parcă eram boboacă de liceu și le povesteam colegilor despre puiul de abia doi anișori de acasă [ azi are aproape nouă jumătate ]... De fiecare dată mă minunez cât de mult crește și cum învață să descopere pas cu pas, firimitură cu firimitură, lumea înconjurătoare cu infinitele-i taine. Oarecum mă văd pe mine prin ochii lui. În unele reacții pe care le are, îmi amintesc că exact la fel făceam în anumite situații. Poate că semănăm un pic, doar suntem frați... Încerc să-mi dau seama ce poate pricepe el acum din toate discuțiile de oameni mari din care aude frânturi vrând-nevrând și cum le filtrează creieru-i sincer. Mă privește și tace, dar simt și știu care e întrebarea nerostită din spatele ochișorilor verzui-căprui. Tot nerostit, îi promit că voi avea grijă și de acum înainte, oriunde mă voi afla, să se bucure de toate lucrurile simple care mi-au făcut și mie copilăria minunată. Mă bucură nemăsurat de mult curiozitatea lui nețărmurită, faptul că-și cultivă creativitatea prin lego, că se joacă mult pe afară și aleargă de dimineața până seara, că e cuminte, că a prins virusul scrisorilor și corespondează cu copii mari având cel puțin dublul vârstei sale, că știe să se bucure de o floare de câmp [și s-o dăruiască], de o plimbare pe înserate cu bicicleta, de o simplă bomboană, de cea mai mică jucărie... Miercuri l-am dus la librărie, tocmai pentru a vedea cum reacționează în preajma atâtor cotoare. Poate că semănăm un pic și din acest punct de vedere, doar suntem frați. Bineînțeles că a fost fascinat de acel loc, iar eu încercam să mă pun în pielea lui și să-mi dau seama ce și cum se sădește înlăuntru-i. Simțeam cum i se impregnează dragostea de carte direct pe retina inimii, așa cum mi s-a întâmplat și mie cu mulți ani în urmă... Nedumerit nevoie mare pus față în față cu alegerea [orice, numai să nu-i dai două variante; l-ai terminat, vorba tatei], până la urmă i-am sugerat povestea lui Habarnam și a prietenilor săi, ca amintire a primei lui călătorii cu autobuzul [când șoferul s-a schimbat și a uitat să-i spună în ce stație trebuie să coboare] pentru a merge la o gală de balet. Nu a fost cine știe ce încântat ieri [poate și din cauză că nu s-a simțit tocmai bine], dar azi după-amiază a râs în hohote. Îmi creștea sufletul văzând cât de mult se bucură descoperind năstrușniciile prichindelului din Orașul Florilor. Și pentru că citea cu voce tare, venea după mine ba în cameră să-mi calc cămașa, ba în grădină să duc umerașele la uscat, ba în bucătărie să-mi fierb un ibric de cafea - totul ca să ne bucurăm împreună de poveste. Sigur semănăm, doar suntem frați! Dragă Ștrămpănel, îți mulțumesc pentru că ne aduci copilăria mai aproape zi de zi!