filă de Cuptor

© Sherlock
...

Azi nu e zi de numărătoare [ca să ținem totuși minte pân’ la bătrânețe: clasa lui creștinește, mâine patruzeci], dar se întâmplă că acum am ajuns înaintea tastelor. Încă nu s-au sedimentat amintirile celor douăsprezece zile petrecute împreună, și poate e mai bine să rămână nepovestite. Să ne rămână în inimă… Eu una nu voi uita plimbările lungi pe bulevardele timișorene [probabil mă vor amuza mereu denumirile de „Torontalului” și „Circumvalațiunii” ], nici fuga de ploaie și mersul desculți dinspre Fetița, nici minunatele stele, nici binecuvântarea așteptată de ani de zile, nici mersul la râu împreună, nici călătoria la Iași și râsetele copioase alături de cei trei diamantini, nici ținerile de mână, nici tăcerile împărtășite în locurile binecuvântate ale Bucovinei, nici seninătatea din privirea lupului tânăr de la Suceava, nici pe vânzătorul de ii și ștergare de la Voroneț [ cum am putea, când de  la el am aflat de „Dar di Rai”? ], nici pădurile nemțene, nici bucuria de a le fi alături celor doi tineri luminoși care s-au însoțit înspre veșnicie, nici privirile care-și vorbeau în necuvinte, nici pe „strânge-mă-n brațe”, nici cafeaua de la Sibiu savurată ca o stoarcere a ultimelor clipe înainte s-o încaleci pe Tina înspre strada Stelelor, nici șoaptele, nici necuvintele, nici îmbrățișările, nici bătăile inimii, nimic. Totul se va țese încă-ntr-o filă a poveștii noastre...

18 [ la Oașa ]

...

Ca niciodată, nu mai știam exact la ce număr ajunsesem cu vizitele „dintr-un milion” [ echivalentul lui „nu mai număra, că oricum e-un infinit” în viziunea Poezitoarei] la Oașa. M-am gândit tot drumul, apoi am concluzionat greșit că trebuia să fie nouășpe [abia recitind cele câteva rânduri de la Rusalii mi-am dat seama că-l sărisem pe optișpe]. „Acasă la oamenii ăștia”, adică și Acasă la noi, a ieșit însă ghimpele căldurii și-al neliniștii dinlăuntru. Schimbarea apare după primele minute petrecute acolo, pe nesimțite. Te trezești doar că nu te mai recunoști, că ritmul respirației ți s-a schimbat, că haina greoaie a vieții a rămas undeva în afara porții mănăstirii și că ai intrat înăuntru pentru a te curăți de toate cele apăsătoare. La Oașa tinerii învață să se bucure de fiecare pas. Eu cel puțin asta simt de trei ani încoace. Mereu la fel și mereu altfel. E un ceva inedit pe care nu reușesc nicicând să-l explic, dar care se revarsă din întreaga-mi ființă odată întoarsă acasă. Iată că mi-au trebuit trei ani ca să ajung la lupul cel tânăr. Și asta pentru că ne-a citit privirile și-a venit el înspre noi cu blândețea-i caracteristică, altfel cine știe cât ar mai fi durat... Am amestecat în oale uriașe, dar, mai presus de-mbietoare mirosuri, ne-am hrănit cu liniște. Ne-a prins ploaia pe munte, și ne-am desculțat să simțim pământul. Am crezut că timpul e prea scurt, dar Doamne Doamne a avut grijă să ne arate că e mereu loc de albit haina sufletului. Ne-am îmbogățit cu noi lumini izvorâte din gesturi, fapte, [ne]cuvinte ale unor oameni pe care nu ne vom sătura niciodată să-i descoperim. De acum înainte, când voi mai fi întrebată ce mai fac, voi răspunde, măcar din când în când, că „încerc să fiu”. Oașa e Acasă și așa va rămâne mereu!

mă timișorești!

...
Bună dimineața, Soare! [ în 17 Cuptor, de pe strada Stelelor ] 

Poveste din tren: Patru „mizerabili” atipici

...

În tren dai peste cei mai comuni și totodată cei mai atipici oameni. Ceea ce e fascinant la aceste călătorii e că nu știi niciodată ce înveți de la cel „mizerabil” de lângă tine, de la necunoscutul întâlnit de cele mai multe ori doar o dată-n viață...

Pe ei i-am ochit încă de pe peron, deși nu aveam de unde bănui că întâmplarea urma să ne așeze alături. Când a ajuns 1621 în gară, toată lumea s-a bulucit să urce, de parcă n-ar fi avut garanția locului deja plătit. Eu, cu bagajul cel uriaș, abia melcuiam. Copiii au intrat în mine ca și cum aș fi fost un obstacol ce trebuia neapărat depășit. M-am ofuscat un pic văzându-i atât de nerăbdători și i-am spus uneia dintre fete pe un ton oarecum iritat că și eu vreau să urc. Am avut impresia că nici nu m-a luat în seamă. Ajunsă în vagonul IV, am constatat că cei patru aveau locurile exact vizavi de mine. Întâi m-am speriat, apoi mi-am dat seama că era un bun prilej de-a face studiu de suflet.

Protagoniștii păreau total indiferenți la celelalte prezențe din jurul lor. [Cred că acesta a fost unul din aspectele care m-au frapat cel mai mult: neclintita atenție doar față de ceilalți trei, față de familie. La urma urmei, cu ce folos să le dea atenție necunoscuților? Alții oare de ce se lasă distrași ușor atunci când se simt priviți cu atenție?] Erau întru totul preocupați de ceea ce urmau să facă împreună. După nici cinci minute de la verificarea biletelor [în cazul lor, patru piese kilometrice, plus alte câteva foi cu justificative – cel mai probabil pentru o compensație, căci mă gândesc că aveau nevoie de o reducere; altfel, sigur prețul total ar fi fost o mică avere.], cele șase mâini au început să bată în etajeră și să ceară în cor: „pa-pa! pa-pa! dă-ne papa! dă-ne papa! vrem papa!” L-am compătimit în sinea mea pe bietul om, oricât de neîngrijit mi-a părut. El însă, fără a cârti, a scos o plasă albă uriașă din geamantanul unde mai stăteau mototolite vreo câteva zdrențe, a întins două foi de ziar, apoi le-a pus masa. În timp ce copiii [Clau, Mari și Adi] își dădeau rând la cele două sticle cu suc acidulat, tatăl începu să le împartă mâncarea, pregătind porția pentru fiecare. Aveau de toate: o mână bună de ceapă verde, pâine, pateu, castraveți, o rudă groasă de salam de vară [după care tatăl cotrobăise special printre zdrențele rămase în geamantan ]. „Tati, dar nu-l mâncăm pe tot, nu? Păstrăm și pentru mâine, că altfel răbdăm…”, spuse Adi fericit, dar grijuliu. Tatăl nu cârtea. Le pregătea feliile pe rând, având grijă să le asculte preferințele. [Văzându-le comportamentul, timp de câteva secunde mi-am amintit de Moromeții lui Preda și de obiceiurile lor prânzești. Poate și de cele ale copilăriei mele când mergeam la scos de cartofi.] Nu luau seama la faptul că pe etajeră mărșăluiau probabil culturi întregi de microbi, ei erau atenți doar unii la ceilalți [Cu toată negrija asta, nu cred că se vor îmbolvăni prea curând de hepatită sau alte boli din aceeași familie.] Terminând „papa”, s-au pus pe „joc”. Pe jucat cărți, adică. I-am văzut din nou atenți la indicațiile tatălui, dar după vreo jumătate de oră s-au plictisit. Fetele au pus capul pe etajeră, iar Adi și tatăl priveau pe fereastră. Au coborât în Vințu de Jos – de acolo urmau, din câte i-au auzit vorbind pe copii, să aibă legătură spre Cluj. Destinația finală n-am aflat-o, dar trebuie că era un loc destul de îndepărtat.

O familie săracă, neîngrijită, neglijentă, pe care n-ai da doi bani. Trei copii vizibil suferind de retard mintal, pe care tatăl îi purta din gară-n gară. Și totuși, dincolo de reținerile mele legate de neatenția lor la păstrarea igienei, mi-au rămas în minte datorită impresiei că trăiau într-o lume complet izolată, doar a lor. Niște oameni pe care n-ai da doi bani te pot adesea ajuta să-ți redefinești scara valorilor…

„hai, Dar. hai...”

...

- vrei să te aștept cu ceva?

- da...

- cu ce?

- cu brațele deschise.

dac-ar fi tren, acum [ aproape de miezul nopții ] aș pleca. de zeci de săptămâni viața mi se derulează în jurul momentelor petrecute împreună și-n așteptarea revederii. de fapt, nici când suntem departe nu suntem despărțiți. inima nu are zăgazuri date de kilometri. ea știe să bată, și asta e tot ceea ce contează... 

Cât de negăsit poate fi o rochie?

...

O rochie e importantă pentru o fată pentru că spune o poveste despre ea. E adevărat că doar o firimitură, dar prin croiala și modelul ei răzbate în exterior parte din ființă. Rochia mea preferată e cea moștenită de la mama, și pe care o dată la câteva luni se găsește cineva s-o admire; mereu mă bucur să spun că e veche, și totuși atât de autentică. Cu celelalte e un pic mai complicat. E greu de găsit una în care să mă simt mereu eu. Uneori [ nu întotdeauna ] e cea neagră simplă, primită acum doi ani de ziua mea de la opt oameni dragi, alteori cea verde-turcoaz ochită în vitrină acum câteva luni. Cea de la absolvirea de anul trecut e cu flori și  plină de viață, dar nu știu de ce n-am luat-o deloc vara asta. Ca să nu mai spun că cea de la banchetul de liceu n-am mai purtat-o deloc-deloc... E complicat să găsești o rochie cu adevărat frumoasă, în care să te simți mereu tu. Să fie simplă și aparte în același timp. Să nu fie comună, dar nici extravagantă. Știu că ele capătă viață odată îmbrăcate, dar uneori mai contează și materialul și croiala. Mi se pare atât de trist să cutreieri magazine cu zeci, sute de modele  și să nu ai ce alege pentru că ba sunt urâte, ba prea scurte, ba prea decoltate, ba n-au nimic aparte... Nu cred că sunt pretențioasă vrând și căutând ceva frumos. Ceva decent și-n care să nu mă simt stingheră. Ceva simplu, dar totuși plin de viață. Poate-ar fi trebuit să iau mai în serios cariera de designer vestimentar cu care-am cochetat în clasele primare, pe când încropeam tot felul de ținute păpușilor [ Glumesc, bineînțeles... ].Cel mai mult m-a amuzat mesajul primit de la draga mea scriitoare de poezii în drum spre căsuța portocalie, asta după ce ieșisem dezamăgită dintr-un vestit magazin : „Mi-am luat o rochie care nu îmi place deloc... Și o să port la nuntă una pe care o aveam deja, cam mulată, dar na... Nu știu ce-o fost în capul meu. Nu mă mai duc niciodată singură!” Morala poveștii e hotărârea pe care-am luat-o acum două zile: dacă nu găsesc rochia potrivită, nu fac concesii. Mai bine port ce am. Se pare că până și atunci când vine vorba de rochie e nevoie de așteptare cu răbdare...

povceașcă „grijulie”

...

Poți să stai zilele-ntregi așteptându-l pe Nenea Poștașu. Când vrei, cel mai probabil nu vine. Abia când devii prins cu alte cele, se-ntâmplă să găsești bucuria timbrată...

îndemn la a vedea omul

...

Un descoperitor-de-oameni-adunător-de-povești, asta mi-ar plăcea să fiu. Am înțeles astăzi din nou că ne scoate Doamne Doamne în cale oameni frumoși pretutindeni. Trebuie doar răbdare de a-i vedea, de a-i asculta, de a aștepta momentul potrivit în care să-ți împărtășească povestea lor. Fiecare are o sământă de bine înlăuntru; unele stau ascunse, altele sunt capricioase și e nevoie de tact pentru a le crește... Ceea ce contează însă e faptul că ele există în fiecare dintre noi. Să ne dăm răgaz să deschidem ochii. Cel mai ușor lucru e să rămâi om. 

PollyAndra

...

Nu știu cum poate cineva suferi într-asemenea măsură de „fericire incurabilă și inexplicabilă”, dar ea e nebuna care-mi demonstrează constant că e posibil. Și nu am analizat-o doar câteva zile, căci diagnosticarea durează de mai bine de doi ani... Pur și simplu mă uimește! La început credeam că e doar ceva provizoriu, căci nu cunosc oameni care să fie permanent atât de titirezici [când a avut umărul drept în ghips, a început să scrie scrisori cu stânga, și-a făcut origami de toată frumusețea], dar apoi mi-am dat seama că așa e firea ei. Nu pot așadar decât să mă bucur și să fiu recunoscătoare pentru o asemenea prietenie. Acum, de niște multe săptămâni încoace dorul a crescut altfel cu distanța kilometrică, dar totul e cu rost, căci „creșterea nu-i în zadar”. Aseară așteptam cu atâta bucurie să-i dăruiesc cotorul, dar m-am pomenit cu mărturisirea-i că am citit povestea Pollyannei concomitent, fără a ști una de cealaltă. Și m-am trezit primind și partea a doua, în cazul în care mă gândeam c-ar fi frumos să descopăr continuarea... Azi-dimineață a venit cu buburuza să mă vadă câteva minute înainte de chiubicăl. Neanunțat, bineînțeles. Cu ochii sclipindu-i de fericire copilărească. Ce bine că mai sunt în lumea asta pe ici - pe colo și adevărați nebuni! Oare ce ne-am face fără ei? 

Ștrămpănel crește

...

Anii de când s-a născut el au trecut zburând. Acum parcă eram boboacă de liceu și le povesteam colegilor despre puiul de abia doi anișori de acasă [ azi are aproape nouă jumătate ]... De fiecare dată mă minunez cât de mult crește și cum învață să descopere pas cu pas, firimitură cu firimitură, lumea înconjurătoare cu infinitele-i taine. Oarecum mă văd pe mine prin ochii lui. În unele reacții pe care le are, îmi amintesc că exact la fel făceam în anumite situații. Poate că semănăm un pic, doar suntem frați... Încerc să-mi dau seama ce poate pricepe el acum din toate discuțiile de oameni mari din care aude frânturi vrând-nevrând și cum le filtrează creieru-i sincer. Mă privește și tace, dar simt și știu care e întrebarea nerostită din spatele ochișorilor verzui-căprui. Tot nerostit, îi promit că voi avea grijă și de acum înainte, oriunde mă voi afla, să se bucure de toate lucrurile simple care mi-au făcut și mie copilăria minunată. Mă bucură nemăsurat de mult curiozitatea lui nețărmurită, faptul că-și cultivă creativitatea prin lego, că se joacă mult pe afară și aleargă de dimineața până seara, că e cuminte, că a prins virusul scrisorilor și corespondează cu copii mari având cel puțin dublul vârstei sale, că știe să se bucure de o floare de câmp [și s-o dăruiască], de o plimbare pe înserate cu bicicleta, de o simplă bomboană, de cea mai mică jucărie... Miercuri l-am dus la librărie, tocmai pentru a vedea cum reacționează în preajma atâtor cotoare. Poate că semănăm un pic și din acest punct de vedere, doar suntem frați. Bineînțeles că a fost fascinat de acel loc, iar eu încercam să mă pun în pielea lui și să-mi dau seama ce și cum se sădește înlăuntru-i. Simțeam cum i se impregnează dragostea de carte direct pe retina inimii, așa cum mi s-a întâmplat și mie cu mulți ani în urmă... Nedumerit nevoie mare pus față în față cu alegerea [orice, numai să nu-i dai două variante; l-ai terminat, vorba tatei], până la urmă i-am sugerat povestea lui Habarnam și a prietenilor săi, ca amintire a primei lui călătorii cu autobuzul [când șoferul s-a schimbat și a uitat să-i spună în ce stație trebuie să coboare] pentru a merge la o gală de balet. Nu a fost cine știe ce încântat ieri [poate și din cauză că nu s-a simțit tocmai bine], dar azi după-amiază a râs în hohote. Îmi creștea sufletul văzând cât de mult se bucură descoperind năstrușniciile prichindelului din Orașul Florilor. Și pentru că citea cu voce tare, venea după mine ba în cameră să-mi calc cămașa, ba în grădină să duc umerașele la uscat, ba în bucătărie să-mi fierb un ibric de cafea - totul ca să ne bucurăm împreună de poveste. Sigur semănăm, doar suntem frați! Dragă Ștrămpănel, îți mulțumesc pentru că ne aduci copilăria mai aproape zi de zi!

toate de-a una

...

Dac-ar fi să-l citez pe oftalmologul și cardiologul meu, toate sunt o dată-n viață. Și prima strângere de mână, și prima privire împărtășită împreună. Primul surâs, primul dans, prima călătorie. Primul stupefiat, primul nespus, primul auscultăm, primul împreună, primul creștem, primul răbdând... Prima scrisoare, primul ceai băut împreună, primul buchet de flori, prima așteptare cu răbdare, prima fotografie, ș-așa mai departe... Lista e infinită, dar mai sunt și prima cerere în căsătorie, primul sărut, primul „te iubesc”. Niciunele nu se uită. De ultimul mi-am amintit acum zâmbind, și-așa cred că vom face amândoi toată viața retrăind ghidușia de la Alba Iulia. Nu știu cum reușești mereu, dar în astfel de momente chiar se adeverește povestea cu ursul păcălit de vulpe. Pardon, îndrăgostit voiam să scriu... 

scrisoare de mulțumire

Dragă Pollyanna,

           Voiam să te citesc încă de acum câteva luni, dar nu a fost atunci timpul tău. Vezi tu, așa e mereu cu poveștile: își dau rând, așteptând momentul potrivit în care să fie descoperite. Trebuie că aveam nevoie acum să mi se amintească importanța recunoștinței, a mulțumirii pentru tot ceea ce primim de la Doamne Doamne...

           M-a cucerit voioșia ta debordantă, la fel ca pe toate celelalte personaje din carte. Îți mulțumesc așadar pentru lecția de viață și pentru ideea „jocului”. Voi avea grijă să le dau tuturor celor dragi bobârnac să te citească.

cu rumenă bucurie,

Dogiana

„ - O, mătușă Polly, dar nu mi-ai lăsat nicio clipă liberă pentru a trăi!

- Pentru a trăi? Ce tot spui, fetițo? Dar nu asta faci tot timpul?

- Bineînțeles că de respirat, voi respira, chiar și în timp ce voi face tot ce mi-ai spus tu, dar asta nu înseamnă a trăi. Și în somn respiri, dar nu trăiești. Eu zic că a trăi e atunci când faci lucruri plăcute, cum ar fi alergatul pe câmpii, sau cititul, doar pentru tine, sau cățăratul pe deal.” (pag 42)

„- Iartă-mă, mătușă Polly. Vezi, tocmai am aflat vestea minunată că mi-ai dăruit camera... O, cred că ai fi făcut la fel, dacă... Pollyanna se opri brusc și își studie mătușa cu interes. Mătușă Polly, n-ai trântit în viața ta o ușă?

- Bineînțeles că nu, răspunse Miss Polly, ușor jignită.

- Dar asta - i foarte trist, mătușă Polly!

- Trist? Repetă Miss Polly, prea mirată, ca să mai adauge ceva.

- Păi da! Dacă ai fi avut motive să trântești ușile, ai fi făcut-o, fără îndoială. Pentru că nu ți-a venit încă s-o faci, înseamnă că nu ai avut niciodată o bucurie imensă, o mare fericire. Altfel nu se explică. Îmi pare rău că nu ai avut nicio astfel de bucurie, încât să-ți vină să trântești toate ușile și să răstorni scaunele.” (pag 75)

nocturnă

...

se mai întâmplă în unele seri ca Polarul să cânte  nocturne, dar azi am schimbat puțin atmosfera. n-am mai stat pe scaun acasă concentrându-mă în același timp la tastat povești, ci m-am îmbrăcat frumos și am ocupat un locșor în sala unui pian adevărat. am mai făcut asta [ mers la recital de una singură adică] acum ceva vreme, tot din lipsă de alți doritori care să fie prin preajmă. mi se făcuse dor. vorba Pollyannei [urmează să-ți povestesc despre ea], de trăit. am simțit asta și-n timpul spectacolului, și după ce-am ieșit. știu că mă repet, am mai scris-o și cu alte ocazii, dar pianiștii mi se par niște oameni cu adevărat minunabili. extraordinari prin forța pe care o emană. de-a dreptul diamantini... muzica e pentru mine ceva atât de special tocmai datorită faptului că o înțeleg și o percep cumva din exterior, fără a-i putea pătrunde lăuntrul. o iubesc pentru ceea ce-mi transmite, pentru studiul de suflet al Artistului și pentru scânteierea de bine cu care-mi desfătează auzul...

regăsire

...

- eu cred că nimănui din sat nu-i plac florile de câmp atât de mult ca ție.

- dar de unde știi? ai făcut vreun sondaj să vezi?

- nu, dar nimeni nu mai umblă atât după ele...

...

ieri a fost o duminică atipică pe care am cumințit-o prin întoarcerea acasă de după-amiază. nu de dragul călătoriei cu trenul, ci pentru îmbrățișări. de dorul lor. de dorul căsuței din copac și al crengilor bătrânului măr. de dor de serenadă greierească. de dor de citit printre firele ierbii. de dor de plimbare cu Sprica și Ștrămpănel și adunat flori de câmp. de dor de fotografiat Suru. de dor de adiere de amurg lângă Crucea a nouă. de dor de amintit că nicăieri nu-i ca acasă, deși lucrurile nu sunt nici aici perfecte...

povceașcă cu toc nou

36

...

Era Brumărel, sâmbătă seara. Afară se făcuse frig, și-n marea de oameni cunoscuți și necunoscuți care mișunau ici-colo în holul Academiei, privirile noastre se căutau. După îndelungă vreme de dor nemărturisit, se regăsiseră încă din timpul zilei. Își vorbiseră, dar dinlăuntru se simțea parcă, din partea amândurora, așteptarea unui sentiment nespus... Am ascultat povestea aniversării recente, despre care nu aveam de unde ști, ș-apoi, în liniștea nopții, am găsit băncuța de taină. Ai ochit-o tu, mai bine zis. Oare inima ta cât de tare bătea?  A mea era un bulgăre avalanșic, care nu se mai oprea...

Dragă Dar, aș putea scrie iar și iar crâmpeie din poveste, și niciodată nu aș termina... 

aura aristocrației

...

Cunosc o mamă aristocrată care trăiește într-un oraș destul de anonim al țării. Abia acum câteva zile mi-am dat seama de acest lucru, odată cu plimbarea duminicală și împărtășirea de nădăjduire pe care ne-a făcut-o. Adevărata aristocrație se citește în privire, în purtare, în gândire. Când te afli în preajma unui asemenea om, nu poți decât să te lași deoparte, să te deschizi cât poți de mult pentru a-ți umple lăuntrul dintr-a lui frumusețe și bunătate. Pur și simplu, îți uiți neliniștile, grijile, fricile și vezi că Doamne Doamne a sădit în unii oameni nemăsurată lumină [ de fapt, sămânța aceasta se află în fiecare dintre noi, doar să știm s-o cultivăm...]. Viața are datorită aurei lor un alt sens pentru cei pe care-i întâlnesc, cărora le vorbesc... Am primit, spus și nespus, îndemn la trăit, la rându-ne, aristocratic. Nu e ușor, dar dumneaei ne-a demonstrat că se poate. Adevărata aristocrație e moștenirea ce-am primit-o fiecare-n inimă, dreptul inalienabil de-a viețui frumos.

până și o ceașcă poate avea suflet

...

pe fundal de fado, mi-am fiert al doilea ibric mic de cafea pe ziua de azi [ poate până la miezul nopții reușesc să mă înseninez cu totul ]. am deschis dulăpiorul să aleg ceașca și mi s-au oprit gândurile câteva secunde [ Proust și a lui madeleine], căutând-o pe cea potrivită stării mele de acum. nu știu dacă și pentru tine e la fel, dar ceștile mele au fiecare o poveste aparte. sunt majoritatea primite de la prieteni de suflet, de aceea e important când și cum își dau rând. cea cu ochiul-boului modelată special și primită de la Ana anul trecut, cea de la Moș Nicolae cu noi doi îmbrăcați românește și ținându-ne de mână înspre casa cu obloane verzi și căsuță poștală roșie, cea cu Micul Prinț de la omuleții dragi cunoscuți la Dijon, cea mai recentă cu steluțe și citatul despre prietenie, cea cu pian și capac cu note muzicale pe care o păstrez de obicei pentru cafea, cea verde simplă luată din Viena, cea cu flori roz-galbene-verzui primită de la Onandra din același magazin suedez din București, cea cu ceainic primită de mama anul trecut de 8 martie, cea albă simplă pe care-am dat doi lei, cea încăpătoare-de-cereale de la același copil steluță... și cam atâtea la căsuța portocalie de pe strada cu deal necunoscută de taximetriști. mai sunt câteva dragi și acasă. mama și tata zic uneori că prea multe [ și-ar fi de înțeles că spun asta, ținând cont de faptul că tata bea mereu, fie vară, fie iarnă, ceai din aceeași cană  de Crăciun, cu pereți groși cumpărată acum câțiva ani de Tâlvana ]. o ceașcă poate avea suflet atâta vreme cât îți amintește de cineva drag...

din cinci în cinci

„Prietenia este ceva din realitatea Raiului.”

                                                                                                                  (Părintele Teofil Părăian)

[ 23 - 28 - 18 ]

să stăm de taină...

...

Noi și de ne-am muta-n Madagascar am fi fericiți, numai să fim împreună! Să ne putem privi și vorbi fără cuvinte, să știm că celălalt e acolo. Să ne zorim reciproc dimineața, să ne înviorăm c-o-mbrățișare, să ne hrănim, înainte de micul dejun, cu zâmbetul celuilalt. Să auscultăm glasul inimii pereche, să ne fie mâinile împreunate a baladă. Să stăm de taină pe-un simplu podeț, sau să privim norii - chiar și atunci când nu vor să capete forme clare. Să surâzi fericit atunci când găsești cea mai mică floare pe marginea drumului, știind cât de mult mă voi bucura. Să fii hoțoman când vine vorba de planuri, de plimbări și de înghețată. Să mă împresori cu dragoste clipă de clipă și să-mi amintești constant că ne trebuie nădejde și răbdare. Să mă iei de mână drept jumătatea ta, să-mi îngădui năstrușniciile și neputințele, dar totodată să mă urnești înspre vis. Să-mi dai avânt fără ca eu să-mi dau seama. Să mă apropii de cultură și de Doamne Doamne. Să-mi citești scrisori și cărți cu rost pentru-amândoi. Să fii în continuare matematicianul preocupat de scrierea și vorbirea corectă a limbii române, prisăcarul care nu mă lasă să întrec măsura cu mierea, bucătarul care-mi spune asertiv când mănânc dezechilibrat, criticul literar care-mi dă imbolduri, florarul mereu atent... Câte n-ar mai fi de scris? Mulțumesc, Dar!

Nu pot să nu surâd amintindu-mi reacția sinceră a unora: „Mă, dar voi semănați și înainte, sau doar de când sunteți împreună?”