Laudongasse, unde ceasul din bucătărie e prins în tavan, iar ușile se închid singure fără să facă niciun zgomot.
Am ieșit afară și: ”Bine ai venit la Viena, Georgi!”, adică în plină primăvară ne-a primit un viscol drăgălaș și un alb proaspăt care acoperea dealurile și acoperișurile clădirilor. Bine, asta nu m-a împiedicat deloc să mă bucur că sunt aici. Mi-am pus săcăteul drag pe umăr (chiar dacă mi s-a zis că e mai bine să las naționalismul un pic deoparte acum) și am pornit pe urmele lui Sherlock...
Nu știu ce anume, dar are ceva cu totul aparte orașul ăsta, nu degeaba e atât de iubit și lăudat de multă lume. Îmi place pentru sentimentul de siguranță și de liniște pe care mi-l dă, chiar dacă sunt doar o străină aterizată aici din curiozitate; copil ce nu le înțelege cuvintele kilometrice, mă bucur totuși de marea de culoare și ordine și monumente și istorie pe centimetru pătrat. Atâtea muzee (printre ele Museums Quartier) și palate și biserici am văzut pe dinafară, că le-am pierdut șirul, iar numele unora e destul de complicat de ținut minte pentru mine. Am vizitat muzeul Albertina, unde oceane și avalanșe de culoare mi-au învăluit sufletul și mi-au amintit că odată tare mult îmi plăcea să desenez. Față în față cu atâtea opere de artă și artiști celebri despre care habar nu aveam m-am simțit iar ignorantă, ce-i drept, dar, pe de altă parte, uneori parcă e mai bine să stai departe de toate ciudățeniile inventate de imaginația omului. Clar, când mă întorc în Sibiu, o să încep vizitele la muzeu, așa nu se mai poate...
