Ne-am luat bilet de tren până în Voila, unde eram pe punctul de a... rata gara. Apoi am mers pe jos vreo pătrime de oră, până am ajuns la casa bunicilor. Poarta vișinie era încuiată, Azor lătra de numa-numa, așa că a trebuit să-i căutăm pe locatari. Cum mi-i imaginam eu pe „buni” și pe „tata Laurean”, chiar nu mai știu; în orice caz, nu atât de plini de viață. Fata cu părul de aur m-a avertizat încă de pe drum: „dar vezi că-i ca la țară la țară”, uitând parcă de faptul că am copilărit tot pe o uliță de sat...
Nici nu știu cum să le încep povestea, atât de mult m-au impresionat acești doi oameni. Tot ce știu e că pentru că încă mai există asemenea bunici am pornit eu inițiativa cu scrisori. Dacă fiecare român ar lua un stilou și ar scrijeli povestea lui românească, în mod sigur ne-am îmbogăți...
„Urâta lor de casă” are curte cu iarbă și păpădii, pridvor și preșuri și e plină de icoane. E simplă și veche, dar simți din prima clipă în care treci pragul o armonie prinsă parcă între pereți. Nici nu ne-am așezat bine ghiozdanele, că ne-au poftit la masă. Atâtea bunătăți (de post) laolaltă n-am mâncat de când mă știu. Chiftele de urzici, chiftele de ciuperci, șnițele de ciuperci, tocăniță de ciuperci, tocăniță de urzici, zacuscă, salată de verdețuri, compot de zmeură și rubarbă...
Cel mai mult însă mi-au plăcut „uscățelele” (un fel de gogoși/ scoverzi - extraordinare).
Am devorat un castron întreg (și altele din oală după aceea) cu fata cu părul de aur, am mâncat până n-am mai putut. Stăteam în grădina minunat de verde, împăienjenită de pomi înfloriți, bănuți și păpădii și mâncam uscățele cu gem de mere.
Buni zicea, cu chipul ei blând, că niciodată nu i-am ieșit atât de bune, săturându-se parcă din bucuria noastră. „Trebuie să te lași pe tine deoparte pentru ceilalți”, asta mi-a spus atunci când i-am mărturisit că m-a impresionat elanul/deschiderea cu care ne mai ruga cu câte ceva: „Dar chiftele vreți? Mai serviți un șnițel. Vă încălzesc ciorba? De un ceai ce ziceți? Dar am compot. Să vă dau compot?”
Dincolo de curte se deschide o grădină uriașă de zarzavaturi, unde găsești ce-ți poftește inima, de la ceapă la mazăre, de la spanac la cartofi (bine, acum multe sunt abia răsărite, dar la vară și la toamnă se vor face mari). Au pui galbeni gălbiori și negrișori, rațe și găini, doi porci, un Azor și o mâță fără nume (tot fără nume a rămas și după plecarea noastră).
fata cu părul de aur și buni
fata cu părul de aur și tata Laurean
Despre ei, dacă îți spun că sunt oameni credincioși, i-am definit în mare parte, căci de aici se încheagă totul. Eu, copil mic, nu mă mai săturam privindu-i. Cum au rezistat atâtea zeci de ani împreună? Prin credință, în mod sigur. Erau atât de șozi, geniali! Tata Laurean mai făcea câte-o glumă, surâdea pe sub mustăți și aștepta reacția... nu mult timp, căci mama Oară riposta imediat. Dacă încercam să o fotografiez, se smerea spunându-mi: „Nu pe mine, Georgiana. Eu sunt urâtă.”. I-am spus că-mi plac oamenii „urâți”, așa că nu a mai avut ce să-mi răspundă, zâmbea doar...
Ar mai fi multe multe de scris, însă îmi simt literele mici și neputincioase, așa că poate voi continua într-o scrisoare.
Înainte de a încheia aș vrea însă să-ți împărtășesc și ție ce ne-a urat buni la plecare: „Și să nu-L părăsiți pe Dumnezeu! Așa vi se vor îndeplini toate cele...”