”Ți-am făcut o povestire, cu gândul. Nu știu ce povestește gândul. Din cioburile de porțelan ale azurului spart azi-dimineață de ciocănelul soarelui în toartele lui, adun cu pensula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o povestire mică, scrisă fără slove, pe un solz de pește, și care trebuie citită cu ocheanul. Ca să o citim, trebuie să o ducem diseară sus, în dreptul lunii, și să o așezăm pe polița Casiopeii. Vom păși la noapte încet pe turla bisericii din sat până-n scânteia crucii și acolo, în vârful picioarelor, ne vom întinde până la constelații.” (Tudor Arghezi, Jucăriile)
Dacă aș avea o memorie de elefant, aș putea încerca să scriu o poveste din toate jumătățile de replici pe care le aud de la trecătorii de pe stradă. Vezi tu, în zilele însorite încep și râd singură ca o nebună, apoi redevin serioasă câteva secunde, asta până apare următoarea replică...Azi a fost despre pici ( plămădiți mai mult sau mai puțin după tipar de Goe) care cer înghețată la dozator (una sau două, sau mai multe) și părinți care se dragonizează cu răspunsuri de ”Te las aici! Ți-am zis că nu-ți iau!”. A fost despre râsete date de apa fântânilor înviate, despre multe biciclete (trebuie să fac cumva să-mi cumpăr bicicletă!), despre culori primăvăratice și melancolii de ”eu ce mă fac dacă mă trezesc departe și străină?”.
Simțeam că mi s-au înecat toate corăbiile (cu ghilimele fie spus, căci nu am eu nicio ”corabie”). Nimic parcă nu-mi convenea, deși afară era atât de frumos. A fost prima zi după o lungă perioadă când a trebuit să-mi adun foile din fața ferestrei uriașe și să plec. Ceva mă strângea acolo. Mi-am pus săcăteul pe umăr, i-am luat pe Mițu și Baruțu și am plecat. Știi, încep să-i iubesc tare mult pe năzdrăvanii ăștia doi, simt că domnul Zola se va supăra pe mine zilele viitoare. M-am așezat pe colțul de piatră de lângă fântâna jucăușă (fântâniile, odată ce au prins viață, străzile s-au împânzit de voioșie) și L-am rugat pe Doamne Doamne să mă ierte că sunt așa copil nerecunoscător. Tare multă lumină și lucruri bine îmi trimite, nu le merit...
”Adu-ți aminte ce ți s-a spus săptămâna trecută. E normal să fie greu, dar trebuie să fii fericită, da?”. Oameni minunați, cum să-I mulțumesc că existați în preajma mea?