Vedeam stropii mărunți de ploaie căzând în sus și mă gândeam dacă vremea o să țină cu noi zilele viitoare. Apoi mi-am amintit că e musai să fie așa, Viena trebuie să-mi lase o impresie bună. După multe ore de stat în autobuz, am ajuns într-un final în orașul lui Sherlock. Evident că nu puteam veni ca oamenii normali, trebuia să fac eu o boacănă. N-a fost ”noroc chior”, eu rămân la ideea mea că Doamne Doamne mă iubește, altfel cine știe cum s-ar fi terminat povestea cu pin-uri blocate și puk-uri neștiute. Oare taximetriștii vienezi știu franceză? Cu lipsa mea de boabă de germană, cine știe unde aș fi fost acum...
