ia-mă de mână

ia-mă de mână 

și hai să fugim desculți printre flori,

prin ierburi înalte,

unde se-ascund petale de măr cu forme de nori.

să-i zâmbim soarelui, copii amândoi...

ia-mă de mână,

vine Florar și-i primăvara-n toi.

poveste despre oameni minunați

Ne-am luat bilet de tren până în Voila, unde eram pe punctul de a... rata gara. Apoi am mers pe jos vreo pătrime de oră, până am ajuns la casa bunicilor. Poarta vișinie era încuiată, Azor lătra de numa-numa, așa că a trebuit să-i căutăm pe locatari. Cum mi-i imaginam eu pe „buni” și pe „tata Laurean”, chiar nu mai știu; în orice caz, nu atât de plini de viață. Fata cu părul de aur m-a avertizat încă de pe drum: „dar vezi că-i ca la țară la țară”, uitând parcă de faptul că am copilărit tot pe o uliță de sat...

Nici nu știu cum să le încep povestea, atât de mult m-au impresionat acești doi oameni. Tot ce știu e că pentru că încă mai există asemenea bunici am pornit eu inițiativa cu scrisori. Dacă fiecare român ar lua un stilou și ar scrijeli povestea lui românească, în mod sigur ne-am îmbogăți...

„Urâta lor de casă” are curte cu iarbă și păpădii, pridvor și preșuri și e plină de icoane. E simplă și veche, dar simți din prima clipă în care treci pragul o armonie prinsă parcă între pereți. Nici nu ne-am așezat bine ghiozdanele, că ne-au poftit la masă. Atâtea bunătăți (de post) laolaltă n-am mâncat de când mă știu. Chiftele de urzici, chiftele de ciuperci, șnițele de ciuperci, tocăniță de ciuperci, tocăniță de urzici, zacuscă, salată de verdețuri, compot de zmeură și rubarbă...

Cel mai mult însă mi-au plăcut „uscățelele” (un fel de gogoși/ scoverzi - extraordinare). 

Am devorat un castron întreg (și altele din oală după aceea) cu fata cu părul de aur, am mâncat până n-am mai putut. Stăteam în grădina minunat de verde, împăienjenită de pomi înfloriți, bănuți și păpădii și mâncam uscățele cu gem de mere.

Buni zicea, cu chipul ei blând, că niciodată nu i-am ieșit atât de bune, săturându-se parcă din bucuria noastră. „Trebuie să te lași pe tine deoparte pentru ceilalți”, asta mi-a spus atunci când i-am mărturisit că m-a impresionat elanul/deschiderea cu care ne mai ruga cu câte ceva: „Dar chiftele vreți? Mai serviți un șnițel. Vă încălzesc ciorba? De un ceai ce ziceți? Dar am compot. Să vă dau compot?”

Dincolo de curte se deschide o grădină uriașă de zarzavaturi, unde găsești ce-ți poftește inima, de la ceapă la mazăre, de la spanac la cartofi (bine, acum multe sunt abia răsărite, dar la vară și la toamnă se vor face mari). Au pui galbeni gălbiori și negrișori, rațe și găini, doi porci, un Azor și o mâță fără nume (tot fără nume a rămas și după plecarea noastră).

  fata cu părul de aur și buni

 fata cu părul de aur și tata Laurean

Despre ei, dacă îți spun că sunt oameni credincioși, i-am definit în mare parte, căci de aici se încheagă totul. Eu, copil mic, nu mă mai săturam privindu-i. Cum au rezistat atâtea zeci de ani împreună? Prin credință, în mod sigur. Erau atât de șozi, geniali! Tata Laurean mai făcea câte-o glumă, surâdea pe sub mustăți și aștepta reacția... nu mult timp, căci mama Oară riposta imediat. Dacă încercam să o fotografiez, se smerea spunându-mi: „Nu pe mine, Georgiana. Eu sunt urâtă.”. I-am spus că-mi plac oamenii „urâți”, așa că nu a mai avut ce să-mi răspundă, zâmbea doar...

Ar mai fi multe multe de scris, însă îmi simt literele mici și neputincioase, așa că poate voi continua într-o scrisoare.

Înainte de a încheia aș vrea însă să-ți împărtășesc și ție ce ne-a urat buni la plecare: „Și să nu-L părăsiți pe Dumnezeu! Așa vi se vor îndeplini toate cele...”

ce culoare au ochii tăi?

foto: fata cu părul de aur și rochie albastră

am căutat liniștea cu degetele mele reci. am strâns tare tare din ele, de parcă ar fi ajutat la ceva. mâine îmi  iau voia bună în spate și merg să-i cunosc pe minunații bunici. abia aștept...

gărgăriță

”Félicitations, nous serons ravis de vous accueillir !", 

asta mi-au scris nojidinii în mesaj. Minunat, însă deocamdată toată fericirea mea e ținută la ușă de teama tuturor hârtiilor ce se vor completate, de dormit sub poduri parcă e prea devreme să-mi fac griji...Mi-e un pic greu să înțeleg de ce și cum (căci e diferit de alte dăți, când am muncit mai mult și, cu toate acestea, nu am obținut ceea ce mi-am dorit), dar trebuie să fac cumva să și merit. Primul pas e să ”toc” varza și să muncesc. Mai mult, mai mult, mai mult…De scrisori tot o să am timp, nu te îngrijora! (Altfel n-o să rezist.)
No, dacă am intrat în horă, îi musai să joc, așa-i? 

ți-aș cere...

”-De unde vii?

-De acasă.

-Unde te duci? 

-Acasă!”

 (dacă are dreptate copilul, dialogul e luat din culegerea de proverbe românești)

o lacrimă.

”balauri” de bine

”Omul sărac nu are, cu adevărat, bani în parte, pământ în parte și alte averi în parte. El are totul, are cerul cu lumina, are pământul întreg, are lumea aceasta și cea tăinuită, are frumusețile de aici și cele de dincolo, are cântecele și minunile ce i le arată Dumnezeu. Omul sărac al pământului și bogat al  cerului, se bucură plin, iubește plin, trăiește plin, ca o mărturie a unei vieți desăvârșite.” (Ernest Bernea)

Zilele acestea (și în special astăzi) m-am simțit copil bogat, nemaipomenit de bogat. Datorită binecuvântărilor primite și semnelor de bine de la atâția oameni dragi. E minunat să știi că ești iubit, să vezi că, acolo departe, un suflet nu te-a uitat și că, în toată vijelia netimpului, s-a gândit la tine. Dacă există balauri, nu mi-am pus întrebarea (poate doar în copilăria curios de timpurie), tot ce știu e că Sfântul Gheorghe îmi poartă zi de zi de grijă....mai mult decât merit.

printre toate bunele și relele

 scrisorile rămân răgazul sufletului meu... 

îmi iau jucăriile și...plec

”Ți-am făcut o povestire, cu gândul. Nu știu ce povestește gândul. Din cioburile de porțelan ale azurului spart azi-dimineață de ciocănelul soarelui în toartele lui, adun cu pensula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o povestire  mică, scrisă fără slove, pe un solz de pește, și care trebuie citită cu ocheanul. Ca să o citim, trebuie să o ducem diseară sus, în dreptul lunii, și să o așezăm pe polița Casiopeii. Vom păși la noapte încet pe turla bisericii din sat până-n scânteia crucii și acolo, în vârful picioarelor, ne vom întinde până la constelații.” (Tudor Arghezi, Jucăriile)

Dacă aș avea o memorie de elefant, aș putea încerca să scriu o poveste din toate jumătățile de replici pe care le aud de la trecătorii de pe stradă. Vezi tu, în zilele însorite încep și râd singură ca o nebună, apoi redevin serioasă câteva secunde, asta până apare următoarea replică...Azi a fost despre pici ( plămădiți mai mult sau mai puțin după tipar de Goe) care cer înghețată la dozator (una sau două, sau mai multe) și părinți care se dragonizează cu răspunsuri de ”Te las aici! Ți-am zis că nu-ți iau!”. A fost despre râsete date de apa fântânilor înviate, despre multe biciclete (trebuie să fac cumva să-mi cumpăr bicicletă!), despre culori primăvăratice și melancolii de ”eu ce mă fac dacă mă trezesc departe și străină?”. 

Simțeam că mi s-au înecat toate corăbiile (cu ghilimele fie spus, căci nu am eu nicio ”corabie”). Nimic parcă nu-mi convenea, deși afară era atât de frumos. A fost prima zi după o lungă perioadă când a trebuit să-mi adun foile din fața ferestrei uriașe și să plec. Ceva mă strângea acolo. Mi-am pus săcăteul pe umăr, i-am luat pe Mițu și Baruțu și am plecat. Știi, încep să-i iubesc tare mult pe năzdrăvanii ăștia doi, simt că domnul Zola  se va supăra pe mine zilele viitoare. M-am așezat pe colțul de piatră de lângă fântâna jucăușă (fântâniile, odată ce au prins viață, străzile s-au împânzit de voioșie) și L-am rugat pe Doamne Doamne să mă ierte că sunt așa copil nerecunoscător. Tare multă lumină și lucruri bine îmi trimite, nu le merit...

”Adu-ți aminte ce ți s-a spus săptămâna trecută. E normal să fie greu, dar trebuie să fii fericită, da?”. Oameni minunați, cum să-I mulțumesc că existați în preajma mea?

lumină, culoare și jucării...

”Am făcut pentru tine o povestire mică, mică de tot, cât o batistă. M-am deșteptat din somn dinaintea ferestrei, acoperit pe de-a-ntregul de soare, și ridicând capul din perini, ca dintr-o groapă de nimburi, m-am uitat în munți și am râs.” (Tudor Arghezi, Jucăriile)

Piața Schiller, Sibiu

”Meșteșugul nostru e cel mai inefabil și cel mai mincinos, fata mea de lumină și de răcoare- și cel mai scump plătit din pricina gingășiei lui.” (Tudor Arghezi, Jucăriile)

Te-ai aștepta de la copiii de 21 ani să citească filozofie, critică literară și alte cele. Sunt destui care fac lucrul acesta și îi admir. Eu însă dau din ce în ce mai mult în mintea celor mici, mici. M-am dus azi la rafturile pentru copii și am cerut ”Cartea cu jucării”, asta după ce am râvnit la ea când am văzut-o în vitrina librăriei zilele trecute. Nu îmi amintesc să fi avut de citit năzdrăvăniile lui Mițu și Baruțu în gimnaziu, cum mi-a spus Ana, așa că, printre raze de soare, mi-am luat jucărie din nostime povestioare....

”nu caut, găsesc”

foto: fata cu părul de aur și rochie albastră

mai multe cioburi găsești aici

După ani buni, am  reînceput să mănânc pufuleți.

Ți-aș spune o poveste, deși nu știu cât ai înțelege din ea. E complicată și cu multe greșeli, ”din greșeli” mai bine zis. Scrijelesc stele...verzi în plină primăvară. Știi, atunci când trăiești într-un oraș mic, ajungi să le zâmbești chiar și necunoscuților (partea cea mai faină e când vezi că bucuria e reciprocă). 

De atâtea ori am zis că primăvara e anotimpul meu preferat; inima-mi e eprubetă de sentimente. Soarele-o amestecă după bunul plac al norilor...

sclipicire

M-am îndrăgostit de melodia asta, e așa dătătoare de energie...

Ieri am copt dolofane și amestecat cocos cu biscuți, am fost să întreb căsuța ce mai face și am adunat o mână de strănuturi firave din iarba înrourată, apoi m-am bucurat de ascultat povești. Tare sunt fericită că s-a întors copilul optimist (riscam să nu ne-o mai lase șarmații să vină acasă). Am primit ceai cu marțipan (de-ți surâde, dă-mi un bobârnac), infuzor cu ibric roșu  prins de inele și eșarfă colorată. Mai mult decât meritam, din nou.

(Dă timpul cu încă o zi înainte.)
Mi-a promis că într-o bună zi o să mă lase să le scriu povestea. O să-i am pe amândoi față în față, ținându-se de mână și râzând cu poftă ascultându-și versiunile. Inima mea o să tresalte voioasă. O să le spun doar că știam că Doamne Doamne așa va rândui să se întâmple. Pe atunci voi fi înțeles de ce au așteptat atât...

floare de magnolie, floare de zarzăr...

cartea cu scrisori

Nu m-am lăsat până n-am furat o crenguță înflorită de zarzăr. Nici n-am putut veni la acasă de împrumut până nu s-au aprins lămpile pe străzi. Abia ce-și intră-n drepturi primăvara, lumină blândă începe să ne mângâie obrajii...

Mi-e așa dor să zburd prin ierburi gâdilitoare desculță după flori de câmp, mi-e dor de adunat borcane de ochiul-boului, sau de băut ceai în căsuța curcubeu când petalele florilor de măr sunt legănate lin de vânt...Tata zice că grădina mă așteaptă și că pomii se vor văruiți...

Apolodor zice că asta-i barca

”Minune de minune!”, așa o alintau pe micuța Ana. Ghemotoc zglobiu, ținea câțiva oameni mari cuminți în jurul ei, să se bucure de fiecare gest mărunt sau chiot...Adineauri am găsit filmulețul cu puii de om, și nu mă mai întreb cum și de ce; știu că sentimentele se îmbină ca niște piese de puzzle...

Găsit-am nou sport de prier: pufuleți mâncați sub umbrelă. Am aflat că minunatul copac cu flori albe e o magnolie (știam și anul trecut, dar alzheimerul infantil își cere drepturile). Nu știu de ce îmi place să-mi complic singură viața. Dacă-mi deschid inima și privesc înăuntru, sunt asemeni omului din povestea cu barca. Am mințit atunci când am zis că nu fac nimic altceva în afară de facultate. Abia începe primăvara, iar zilele vor fi pline, pline, pline...

culori de la Viena

 veveriță înfometată la Schönbrunn  :)

 obloane verzi la Schönbrunn

  casa cu ceai :)

 Hundertwasser Haus

 Hundertwasser Museum

Stephansplatz

verde aproape crud

Cum să nu te bucuri când vezi orașul revenind la viață?

Era cât pe ce să fac cale întoarsă, cu toate hârtiile puse în dosar. Aș fi fost în stare, nu-i bai. Dar aș fi regretat de nu aș fi intrat, la fel ca anul trecut pe vremea asta. ”Est-ce que vous avez des projets pour l'avenir?”.  Aceeași întrebare mereu, mereu. Nu-mi sunt ideile bine aranjate, dar știu că cineva a vrut să fiu acolo. Și dacă e bine și folositor să plec,  știu că toate se vor rândui, în ciuda piedicilor care-mi răsar în cale.

Nu am avut nevoie să spun nimănui, dar m-am simțit inundată de o bucurie nemăsurată, adusă de locul acesta plin de pace și lumină și unde minunat răsună zi de zi glasuri line. Vezi tu, noi românii suntem un popor tare bogat. Ne dăm însă seama de acest lucru doar atunci când suntem departe de casă...

Când am fost întrebată, am răspuns simplu că sunt asemeni primăverii de afară: dimineața devreme blândă, la amiază înnorată, apoi bătută de vânt, pe urmă scăldată de soare, zgribulită de nori de apus și înfrigurată de întunericul nopții. Și dacă țin cont că momentul preferat e cel în care soarele zâmbește, nici nu-s subțiri fustele de vară...

Toate ca toate, dar azi te-ai ascuns.

bucurie duminicală

Pe peronul de așteptare, în ger primăvăratic, am înțeles mai multe decât în atâtea zile...Apoi am urcat și am plecat, lăsănd în ceață siluetele luminate, ce prima oară mi s-au părut a semăna cu vată de zahăr.

Am ajuns cu bine în Sibiu, deși mărul și eugenia nu s-au împăcat prea bine cu autocarul. Încă nu am lăsat nimic din ce am trăit și învățat la sedimentat, două zile nu e timp.

Nu știu cum se face, dar iubesc din ce în ce mai mult călătoriile, iar oamenii minunați nu doar că îi caut, dar îi și găsesc. Am venit de la Viena povestind despre locuri frumoase din România și  toate cărțile copilăriei și adolescenței cu un copil clujean cu sufletul deschis, care nu are stilou, dar o să primească în curând prima scrisoare...Celălalt copil ambițios, constructor de machete, m-a impresionat din alte motive. Și-apoi, n-o să fie greu să mai ajungă încă un plic pe Laudongasse.

Între timp am descoperit că Familia s-a reîntors și online.

literele se cer adunate

Doar azi am văzut că majoritatea fotografiilor pe care le-am făcut au ieșit strâmbe. Și nu, nu am mâna stângă mai scurtă decât dreapta. Am fost la Belvedere, am luat  dulce și carte, am pozat calești, am îndurat un vânt crunt, iar acum am început să împachetez totul în ziare din hârtie rozaliu-portocalie, se apropie mersul acasă...E minunat de minunat orașul ăsta (și l-am colindat de numa-numa în aceste patru zile), dar mi-e dor de Sibiu și de oamenii dragi. De trăit aici, nu cred că aș rezista, oricâtă frumusețe, ordine și disciplină ar respira fiecare colțișor de stradă...

Concluzia: Mulțumesc, Sherlock! Mă întorc acasă cu mai multă determinare și speranță...

țesături ce descos visuri

Ziua a treia de ”facultate altfel”.

 L-am revăzut și pe domnul doctor și am povestit la o cană uriașă de cafea, într-una din renumitele cafenele cu siglă verde ce aproape împânzesc străzile de aici. Mi-a prescris ”droguri”, dar o să păstrez rețeta pentru peste câțiva ani, când va avea mult mai multă valoare. Apoi ne-am dus la periferia orașului, la magazinul cu decorațiuni și lucrușoare drăgălașe. Mai în glumă, mai în serios, tare mi-a plăcut Ikea. L-aș fi luat în Sibiu de aș fi putut. Adevărul e că plimbarea de azi m-a făcut să mă întreb iar și iar de ce am renunțat la visul cu desen, când pe la mijlocul liceului tare îmi doream design de interior. ”Pentru că ție ți-e frică să visezi mare, de aia!”, a venit răspunsul imediat...

Când o să ajung acasă o să fie prea multe litere de aranjat; oricât de mult îmi place acum să cred că o să apuc să iau un petic de hârtie să-l mâzgălesc, sau o bucată de material s-o cos, tare mă tem că toate vor fi amânate pentru...cine știe când. Sau poate începe o nouă poveste odată cu ramele albe...

soare cu dinți de dinozaur

Astăzi s-a oprit ninsoarea, așa că am luat orașul mai la pas decât ieri, încă din primele ore ale dimineții. Vântul a bătut cam hain și soarele și-a arătat colți de dinozaur, dar le-am făcut față cu bine. Dacă toți turiștii care vin aici ar avea o hartă mergătoare și binecunoscătoare a Vienei precum a mea, tare fericiți ar fi. De rezistat fără fire albe, nu știu cât mai rezistă, dar, în ciuda nătângiilor și întrebărilor idioate, îi sunt tare recunoscătoare...

Bifat azi Schloss Schönbrunn, Stadtpark, Stephansplatz (de data asta pe timp însorit), Prater, Hundertwasser Haus, Demmers Teehaus, Schwedenplatz plus multe altele.

 Singurele obloane (verzi) pe care le-am văzut sunt cele de la Schönbrunn. Cutiile poștale de aici sunt galbene. Au biblioteci stradale (iei o carte, lași alta în schimb). Ceainăria  Demmers aș fi luat-o pe toată acasă. Tramvaiele, metrourile și trenurile circulă stas. Din când în când mai apare câte o trăsură care ține în urma ei o coloană uriașă de mașini. Am auzit/ văzut destui români pe străzi.

zăpada primăverii

Laudongasse, unde ceasul din bucătărie e prins în tavan, iar ușile se închid singure fără să facă niciun zgomot.

Am ieșit afară și: ”Bine ai venit la Viena, Georgi!”, adică în plină primăvară ne-a primit un viscol drăgălaș și un alb proaspăt care acoperea dealurile și acoperișurile clădirilor. Bine, asta nu m-a împiedicat deloc să mă bucur că sunt aici. Mi-am pus săcăteul drag pe umăr (chiar dacă mi s-a zis că e mai bine să las naționalismul un pic deoparte acum) și am pornit pe urmele lui Sherlock...

Nu știu ce anume, dar are ceva cu totul aparte orașul ăsta, nu degeaba e atât de iubit și lăudat de multă lume. Îmi place pentru sentimentul de siguranță și de liniște pe care mi-l dă, chiar dacă sunt doar o străină aterizată aici din curiozitate; copil ce nu le înțelege cuvintele kilometrice, mă bucur totuși de marea de culoare și ordine și monumente și istorie pe centimetru pătrat. Atâtea muzee (printre ele Museums Quartier) și palate și biserici am văzut pe dinafară, că le-am pierdut șirul, iar numele unora e destul de complicat de ținut minte pentru mine. Am vizitat muzeul Albertina, unde oceane și avalanșe de culoare mi-au învăluit sufletul și mi-au amintit că odată tare mult îmi plăcea să desenez. Față în față cu atâtea opere de artă și artiști celebri despre care habar nu aveam m-am simțit iar ignorantă, ce-i drept, dar, pe de altă parte, uneori parcă e mai bine să stai departe de toate ciudățeniile inventate de imaginația omului. Clar, când mă întorc în Sibiu, o să încep vizitele la muzeu, așa nu se mai poate...

străbătând ploaia cu speranță

Vedeam stropii mărunți de ploaie căzând în sus și mă gândeam dacă vremea o să țină cu noi zilele viitoare. Apoi mi-am amintit că e musai să fie așa, Viena trebuie să-mi lase o impresie bună. După multe ore de stat în autobuz, am ajuns într-un final în orașul lui Sherlock. Evident că nu puteam veni ca oamenii normali, trebuia să fac eu o boacănă. N-a fost ”noroc chior”, eu rămân la ideea mea că Doamne Doamne mă iubește, altfel cine știe cum s-ar fi terminat povestea cu pin-uri blocate și puk-uri neștiute. Oare taximetriștii vienezi știu franceză? Cu lipsa mea de boabă de germană, cine știe unde aș fi fost acum...

 

întrebare

Cine ești, străinule?